Logo F.R.Sah    
 
Pagina principală Interviul lunii Volodia Vaisman
 
Interviul lunii Foto Album foto IM Volodia Vaisman
Interviu cu Maestrul Internațional Volodia Vaisman
Care au fost vicisitudinile copilăriei dvs. în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale?
Născut în oraşul Bălţi în decembrie 1937, am fost nevoit împreună cu familia să ne retragem în timpul războiului, traversând tot sudul Uniunii Sovietice, până la Marea Caspică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, am cunoscut lagărele şi bolile, mi-am pierdut tatăl şi am trăit privaţiunile şi ororile războiului, fiind şi grav rănit de o mină care a omorât alţi doi copii. Din fericire, natura m-a înzestrat cu o rezistenţă şi o forţă de caracter deosebite, care m-au ajutat să ies cu bine din toate necazurile.

Şi totuşi, cum aţi ajuns mai întâi în România şi apoi în lumea şahului ?

După război, mama s-a recăsătorit cu un prizonier român. Fiind repatriat, el ne-a adus la Botoșani unde, intrând la școală, a trebuit să învăț limba română. Ca elev, am practicat mult timp atletismul (aruncarea discului și a greutății), tenisul de masă și jocurile sportive (mai ales volei și baschet). Șahul l-am învățat destul de târziu, cu un coleg de școală, dar am progresat repede fiind, la un moment dat, chiar convocat la o tabără națională de juniori la Poiana Brașov, ceea ce mi-a trasat într-un fel viitorul.
Şi nu regret deloc pentru că astăzi, la încheierea carierei mele, pot spune ca şahul mi-a oferit o viaţă destul de interesantă: am locuit în trei ţări, am trecut prin nenumărate altele, am vizitat o mulţime de locuri şi am cunoscut  tot felul de oameni cu care m-am întreţinut în câteva limbi.

Aţi răzbătut cu dificultate în elita şahului românesc ?
Drumul spre afirmare n-a fost pentru mine deloc uşor: pe de o parte, lipsa acută de literatură şahistă, de antrenori şi de adversari puternici în micul meu orăşel moldovean şi apoi obişnuitul baraj al „combinaţiilor” jucătorilor suceveni. In 1955 reuşesc să câştig  sferturile regionale şi să intru apoi la Facultatea de filologie din Iaşi. Cu aceasta începe adevărata mea ascensiune: câştig sferturile din 1956-57-58-60, al 6-lea la semifinala din Craiova 1957, al 2-lea la finala universitară 1959, locurile 1-2 la semifinala din Iaşi şi 9-11 (din 20) în finala naţională din 1961. Jucam în fine de la egal la egal cu cei mai buni maeştri din ţară !
De atunci, am participat la 14 semifinale, 3 finale B şi 15 finale A, unde cele mai bune locuri au fost: al 6-lea în 1973, 3-4 în 1974 si 1-2 în 1978. Dacă adaug la aceasta cele 14 campionate pe echipe, pot spune că am jucat în jur de o mie de partide, cu un procentaj de reusită de peste 80%.
Eram de mult bun pentru ieşirea peste hotare, dar se părea că FRŞ a lui Hartman avea favoriţii ei!

Ce amintiri păstraţi de la finala naţională din 1978 ? 
Am dominat concursul, dar înfrângerea la ultimul clasat (Ilijin) a făcut să termin la egalitate cu Mihai Ghindă. Atunci a intrat în funcţie obişnuita „morişca” de club pentru ca ulterior să pierd meciul pentru titlu. Îmi aduc aminte cu plăcere de o întreruptă cu Stanciu pe care „echipa” de analiză adversă a considerat-o remiză, iar eu am găsit un câştig de studiu !

Ar fi interesantă o trecere în revistă a activităţii dvs. internaţionale !...
M-am mulţumit mult timp cu participarea la competiţiile interne, dar ambiţia de a mă măsura cu maeştrii străini m-a făcut să organizez un mic turneu la Iaşi, devenit ulterior „Memorialul Mihail Sadoveanu” (pe care l-am câştigat în 1970-71-75). Pe baza acestuia, am profitat de câteva reciprocităţi cu jucătorii polonezi.
Datorită rezultatelor obţinute, federaţia îmi oferă în 1975 două turnee la Wroclaw şi Budapesta,  pe care le câştig realizând şi normele de maestru internaţional. Sunt apoi chemat în echipa naţională pentru un meci cu RFG la Bucureşti, o deplasare în Italia, la semifinala de la Crans Montana (3,5 pct. din 4 !) şi finala de la Moscova a Campionatului European pe echipe. Urmează turneele de la Vrbas, Halle şi Sandomierz, unde am obţinut rezultate foarte bune ajungând la un Elo de 2485 (al doilea în ţară dupa Florin Gheorghiu).
Deodată însă, totul s-a oprit: nici o selecţie în echipa naţională, pentru turneul de la Bucureşti sau străinatate, nici măcar invitat la finala naţională. Se părea că sunt pus la index, aşa că m-am văzut obligat să mă descurc singur, plecând la turnee cu paşaport de turist.  Pot astfel enumera: în Polonia la Krosno şi Rzeszow 1978, Bialystok 1979 (2-3) şi 1980 (4-5); în Cehoslovacia: Metro-Praga 1980 (3) şi 1981 (3); în Iugoslavia: Zrenjanin 1980, Kikinda 1980 (1) şi 1981 (3), Stara Pazova 1981 (4-5) şi 1982 (5), Crkva 1982; în Italia: Caorle 1982 (1-4); în Elveţia: Bienne 1982 şi în Franţa: Bagneux 1983(2-8), Val Thorens 1983 (1-2).

Care ar fi motivele acestei marginalizări pe care o invocaţi?
Viaţa noastră, o carieră, momentele de reuşită sunt din păcate efemere. Sosirea mea în elita şahului romanesc a trezit se pare gelozii şi atunci anumiţi invidioşi interesaţi s-au pus pe treabă: ca-i vorba de hărţuiala şefului clubului meu din Iaşi, de intrigile celor care râvneau postul meu de antrenor sau de maeştrii cărora le luam locul în echipa naţională?!
Cert este că, încetul cu încetul, am fost privat de toate şi, deşi am încercat să rezist câtva timp, mi-am dat seama că n-am altă alternativă decât să plec. Intâi am schimbat clubul pentru „Calculatorul” lui Graţianu, apoi am continuat să plec la competiţii  cu paşaportul meu de turist din Iaşi, dar ceva în mine parcă s-a stricat. Luându-mi-se sensul existenţei mele, adică motivaţia pentru performanţă şi practica de antrenor, nu am văzut altă soluţie decât să emigrez.
Bineînţeles că nu se poate lua uşor o asemenea decizie când ai deja 47 de ani şi trebuie să laşi un apartament proprietate personală şi bunurile acumulate într-o viaţă. Şi, mai ales, când îţi rişti libertatea şi viaţa dacă nu reuşeşti.
După multe aventuri, cu paşapoarte eliberate şi apoi retrase de către Securitatea ieşeană, nu reuşesc să plec decât singur în iulie 1984. Revenit apoi acasă, facem o nouă cerere: de astădată, paşapoartele ies numai pentru mine şi soţia mea, fiind obligaţi să ne lasăm acasă în garanţie fetiţa noastră de 15 ani. Cu toate că între timp sunt obligat să mă operez de o hernie hiatală, în sfârşit plecăm şi la finele lui decembrie 1984 ajungem  în Franţa, unde cerem imediat azilul politic.
Desigur că la început nimic n-a fost uşor dar, amândoi fiind tare muncitori, am reuşit să răzbim şi mai ales, cu ajutorul preşedintelui Mitterrand, să ne recuperăm fiica după nouă  luni de despărţire. O viaţă nouă a început pentru noi şi, nici în ziua de astăzi, niciunul dintre noi nu regretă nimic…

Aţi reintrat cu greutate in circuitul competițional ?
Pentru a-mi câştiga existenţa, a trebuit să fac de toate : să antrenez, să scriu şi, mai ales, să joc cât mai mult şi tot felul de turnee, openuri, meciuri, maratoane, simultaneetc. Dintre acestea, pot menţiona cca. 70 de concursuri individuale mai serioase (cu un procentaj de reuşită de 72%), dintre care :
* victorii în numeroase openuri
* locul 3 şi normă de mare maestru la Openul mondial, Montpellier 1985
* victorie şi a doua normă de mare maestru la Sofitel Masters, Montpellier 1987
* locul 5 în Naţionalul din Epinal 1989
* victorie în turneul Masters Montpellier 1992
* şase titluri de campion la veterani şi două locuri 2 între 1998-2007
Având deja două norme, puteam desigur să devin uşor mare maestru dar, pentru aceasta, trebuia să ies peste hotarele Franţei,  lăsându-mi postul de antrenor obţinut cu greu… 

De fapt, când v-aţi început activitatea de antrenor ?
Fiind repartizat în 1959 ca profesor la Costeşti, un sat  neelectrificat din nordul ţării, am fost nevoit să-mi răresc mult activitatea competiţională. De aceea, după trei ani, m-am decis să plec din învăţămînt, iar când clubul din Iaşi mi-a propus postul de antrenor, m-am înscris pentru a trece examenele necesare.
Aveam astfel mai mult timp pentru a mă pregăti şi perfecţiona, atât ca jucator cât şi ca antrenor: am devenit astfel maestru internaţional în 1975 cu un Elo de 2485, iar ca antrenor am trecut între 1969-1977 de la categoria IV la I, cu o inspecţie a lui Petre Seimeanu de nota 10 şi o lucrare de avansare „Intreruperea, analiza şi reluarea partidelor de şah”, publicată în 7 numere din Revista Română de Şah (nr.4-10/1976).
In acest timp, am antrenat echipele Medicina Iaşi (1969-75), Universitatea Iaşi (1978-79), Voinţa Suceava (1981-82), Calculatorul Bucureşti  şi lotul naţional de juniori (1980-84). 

În ce parametri a decurs activitatea dvs. de antrenor în Hexagon ?
Ajungând la Montpellier cu o asemenea carte de vizită, am avut şansa de a obţine un contract la Serviciul de sport al Primăriei, care mi-a fost reînnoit de-a lungul a 18 ani, până la ieşirea mea la pensie în 2002. Primii ani au fost mai grei, căci trebuia să umblu prin diverse şcoli. Apoi am obţinut un mic local, prin care au trecut de-a lungul anilor mii de copii. Desigur că de anumiţi tineri mă ocupam mai mult, iar alţii solicitau chiar cursuri private. Am format astfel mulţi jucători buni, dar cea mai mare reuşită a mea a fost Sophie Millet, devenită campioană a Franţei, actuala mare maestră cu un Elo de peste 2400.
Federaţia franceză m-a chemat apoi să dau cursuri de perfecţionare şi, după ce am reprezentat-o la un seminar franco-german (Stuttgart 1993), am fost numit director pentru formarea antrenorilor. Cu noua mea diplomă de antrenor-formator II, am pilotat între1993-2002 zece stagii cu un număr de 122  noi antrenori şi am echivalat alte zeci de diplome pentru maeştri şi mari maeştri internaţionali. Cum federaţia franceză este independentă şi neuitând ce prostii a trebuit să învăţ la timpul meu pentru ca să-mi trec examenele de antrenor, am încercat să-i  formez pentru adevărata meserie de antrenor...

Sunteţi în polemică faţă de o abordare tradiţionalistă a conceptului ?
Concepţia mea de antrenor-formator este că şahul e şi aşa destul de complex  ca să mai pierdem timpul şi cu alte discipline (pe care cine vrea poate eventual să le studieze). Ştiu că în România sunt mulţi antrenori formaţi după vechile canoane ale sporturilor fizice. Dar să nu uităm că şahul este o disciplină specială şi, numai îndepărtându-se de rigidităţile Şcolii Naţionale de antrenori, FRŞ ar putea forma şi perfecţiona mai bine adevăraţii ei specialişti. Dealtfel nu-i normal ca un simplu cunoscător în biologie, anatomie, fiziologie etc. să poată deveni cu uşurinţă antrenor de şah.
In plus, faţă de alte discipline, aria antrenorilor de şah este mult mai diversă : animatorul-organizator al unui grup sau secţii, pedagogul care lucrează cu copiii, maestrul-coach al unei echipe, maestrul-consultant în teorie, specialistul-cercetător în metodologia şahistă, marele maestru angajat pentru pregătiri ocazionale, maestrul-antrenor care se ocupă de toate într-un club etc., între toate aceste “specializări“  putând desigur exista nenumărate interconexiuni.
Bineînţeles că nu putem spune că un tip este superior altuia, totul depinde de personalitate şi de eficacitatea muncii. Chiar şi un mărunt animator care insuflă pasiunea şahului către mii de copii merită tot respectul nostru, în aceeaşi măsură ca şi antrenorul emerit care a scos câţiva campioni sau a condus o echipă la victorie. Important este ca fiecare să se afle la locul potrivit, ca o verigă într-un imens lanţ al depistării, formării şi  perfecţionării viitoarelor generaţii de jucători de şah.

Aţi fost unul dintre cei mai consecvenţi participanţi la concursurile pe echipe ! Aţi putea să împărtăşiţi câteva dintre secretele succesului în acest domeniu ?
Din timpurile când conduceam echipa ieşeană ca antrenor-jucător, eram obişnuit cu atmosfera şi felul de a juca meciurile pe echipe. Dealtfel, pe această temă a căpitanului de echipă, am publicat un articol interesant în Revista Română de Şah nr. 9/1982, pe care îl recomand spre lectură. Intrucâtva îndatorat preşedintelui meu de club Jean-Claude Loubatière (care a devenit ulterior preşedintele federaţiei), foarte mult timp am fost omul său de bază în obţinerea rezultatelor: astfel, pornind de jos, am jucat şase ani în divizia a doua şi alţi şase în prima, am fost finalişti în 1988 şi de două ori câştigători ai Cupei Franţei în 1989 şi 1997.
La nivel internaţional, am jucat într-un meci Franţa-Elveţia 1986, un altul contra Cataloniei (în 2000) şi la Cupa Mitropa 1987, realizând în total 6,5 pct./9.

Practicaţi cu succes şahul rapid. Sunteţi încrezător în viitorul lui ? Ce părere aveţi despre blitzuri ?
Inexistente pe vremuri în Romania, openurile rapide erau în Occident foarte populare. Cum să câştigi ceva bani într-o singură zi nu era de lepădat, a trebuit să mă familiarizez cu ritmul practicat şi tehnica de joc adecvată. Pot să spun chiar că excelam în acest gen de şah pentru că, în perioada 1985-2004, am jucat - printre altele - nu mai puţin de 90 de openuri rapide, cu două titluri de campion al Frantei şi un procentaj de reuşită de 80%.
In ceea ce priveşte blitzurile, ele sunt doar o formă distractivă a şahului şi, practicate în mod exagerat, nu pot decât să deformeze stilul şi să scadă forţa de joc. Doar dacă între timp ai devenit mare maestru ! Personal, le-am  practicat întotdeauna cu multă moderaţie, dar rezultatele din puţinele concursuri la care am participat au fost întotdeauna bune, fiind chiar într-un an campion regional.

Nu sunt prea mulţi jucătorii de şah practic care sunt atraşi concomitent de problemistică şi corespondenţă. Cum s-au combinat la dvs. aceste pasiuni ?
Atracţia mea pentru şahul artistic datează din anii de studentie, cînd petreceam ore întregi în fata pozițiilor propuse de catre  Paul Leibovici. La îndemnul lui, am  compus chiar  câteva probleme şi studii, dintre care unele publicate, iar o problemă în 3 mutări a primit  premiul 4 la concursul revistei iugoslave PROBLEM din 1959. La dispariţia marelui problemist, soţia sa mi-a pus la dispoziţie  arhiva lui şi am redactat o plachetă cu cele mai bune creaţii ale sale, apărută ca Supliment nr.5/1977 al revistei Buletin Problemistic. Părerea mea de jucător este că,  dacă unele studii artistice pot să ne dezvolte simţul combinativ, iar cele analitice tehnica de final, celelalte genuri de probleme (heterodoxe şi feerice) nu fac decât să ne îndepărteze de sensul luptei practice dintr-o partidă unde, nefiind dinainte condamnat, adversarul n-are nici cea mai mică intenţie să  colaboreze, ba din contra!
Mai târziu, când n-am putut să mă deplasez la concursuri din cauza profesoratului meu la ţară, am început să joc prin corespondenţă, cu rezultate destul de bune: primul în semifinala Campionatului Naţional 1963/64, 1-2 la finala din 1965/66, campion în 1966/67 şi 1968/69, al 2-lea  în finala din 1970/71. Am mai jucat într-un meci cu Franta (1965-68), în editia VIII-a (1968-69) a semifinalei Campionatului Mondial (cu o victorie la Yivo Ney şi unde mi-am cheltuit ultimii bani cu o victorie contra unui australian) şi cu echipa  Iaşiului în  semifinala + finala Cupei Evrard-Delannoy (1973-74).

Care dintre figurile şahului ieşean v-au rămas în memoria afectivă ?
Iaşiul a dat o serie de mari personalităţi şahiste, începând cu : Victor Costin, Mihail Sadoveanu, Paul Leibovici, Octav Costăchel, Aurel Lernovici, Traian Ichim, Anatole Ianovcic, Milu Milescu, Sergiu Samarian etc., iar în ultimul timp : Ion Moisini (cu care am colaborat un timp), Margareta Perevoznic, Ovidiu Foişor, Gabriela Olăraşu etc.

Sunteţi şi un om al condeiului. In ce masură v-aţi continuat peste hotare  activitatea publicistică?
Mi-au plăcut dintotdeauna poezia, expresia scrisă, cuvântul just, ceea ce m-a făcut să urmez filologia şi să frecventez la Iaşi personalităţile literare amatoare de şah. După cum ştiţi, am scris mult pentru “ Revista Română de Şah ” pe timpul lui Valeriu Chiose, am colaborat chiar la publicaţii străine şi am scris o carte “ O idee străbate deschiderile ” (Bucureşti 1983). Dacă mi se acceptau încă articolele la revistă şi mi s-a tipărit cartea, este pentru că anumitor persoane le convenea mai mult să scriu decât să joc…
Dupa părerea mea, pentru a scrie îţi trebuie înainte de toate idei, cuvintele le poţi găsi în dicţionare ! De aceea, pe măsura progreselor mele în franceză, am continuat să scriu pentru revista “Europe Echecs” (1985-86), apoi am elaborat o serie de cursuri în cadrul Planului naţional de antrenament al Federaţiei franceze (1987-88), am avut rubrica mea în magazinul federal “Echec et mat” cu peste 50 de articole între 1995-2005, în fine am mai publicat trei cărţi : “Stratégies de jeu en début de partie” (2000), “L’intermède logistique début-milieu de partie” (2001), “ Stratégies de jeu positionnel en milieu de partie” (2002).
Mai am încă multe alte manuscrise (articole şi cărţi) pe care sper să am timpul şi oportunitatea de a le face cunoscute.

Ordinatorul e sau nu prietenul dvs.?
Informatica şi anexele ei sunt probabil cea mai mare descoperire a comunicaţiei umane. Mă folosesc cu plăcere de avantajele ei dar, din punct de vedere şahist, agreez numai funcţia de mixer de informaţii. In schimb, consider că a juca şi a te antrena prea mult pe ordinator te poate îndepărta de specificul şahului uman, bazat în principal pe psihologie şi intuiţie.

Anii senectuţii pot rima cu o activitate şahistă prelungită?

Cei care au crezut cu ani în urmă că m-au “înmormîntat” s-au înşelat amarnic. Trecând peste cei câţiva ani de persecuţie şi apoi perioada necesară de aclimatizare a unui emigrant, pot spune că anii petrecuţi în Franţa au fost cei mai productivi din viaţa mea. De câţiva ani sunt la pensie, dar nu am abandonat decât în parte ocupaţia mea favorită.
Desigur, pe măsură ce erudiţia şi experienţa cresc, forţa de joc şi performanţele scad. Aceste două aspecte nu pot merge mult timp şi la acelaşi nivel împreună, căci maestrul este, prin definiţie, un exterminator, în timp ce antrenorul este înainte de toate un pedagog. Este şi o problemă de mentalitate: egoism şi pregătire secretă contra altruism şi partajul cunoştinţelor. De aceea, personal consider că nu trebuie continuată performanţa până la adânci bătrâneţi: în primul rând, din cauza pericolului tensiunii pe care un organism în vârstă n-o mai poate suporta şi apoi, un fost mare jucător are altceva mai bun de făcut: să transmită experienţa sa  tinerelor generaţii.
Marea şansă a vieţii mele a fost o familie unită, cu o căsnicie de peste 40 de ani şi o fiică extrem de reuşită: multidiplomată, asistentă universitară cu un doctorat în pregătire, măritată cu un profesor de informatică cu care are o fetiţă de 10 şi un băieţel de 14 ani.
Deci, acum nu joc decât din când în când o partidă pe echipe cu clubul meu, apoi nu-mi mai fac nervi cu niciun elev (deşi cererile sînt nenumărate) dar în schimb continui să scriu. In acest sens, am deja pe ordinator cartea “Stratégies d’attaque en milieu de partie” şi pregătesc un site pe internet: chesstraining.fr unde-mi  voi prezenta cărţile, cariera, partidele cele mai reprezentative, o culegere de aforisme şahiste şi o metodologie a antrenamentului.

M-aş bucura mult dacă acest interviu a reuşit să readucă sub un spot de lumină una dintre figurile importante ale şahului romanesc!
Profit de această ocazie ca să-i salut pe foştii mei elevi şi coechipieri, cât şi pe toţi aceia care mi-au păstrat o amintire plăcută. Mi-ar face multă plăcere să fiu contactat pe e-mailul : volodia.vaisman@yahoo.fr

Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, octombrie 2007
© Federaţia Română de Şah

Acest interviu poate fi citit in limba franceză pe site-ul http://chesstraining.fr/


Precizăm că opiniile exprimate aparțin în totalitate celor intervievați și nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Șah.
 
 
  Rezoluție minimă recomandată 1024x768
IEIE 7 Firefox 3

 
 
 

Data lansării: 15 mai 2006