Cum ați făcut primii pași în sportul
minții ?
Am fost inițiat în șah pe la
8-9 ani de către mama mea, profesoară, tatăl meu (militar de profesie)
fiind plecat pe frontul de Est și, ulterior, pe cel de Vest. De altfel, meseria
tatălui meu ne-a purtat prin diverse garnizoane (eu sunt născut la Hotin în 13
iunie 1935), din 1945 stabilindu-ne în București. Am început să joc cât de cât
constant și organizat pe la 13-14 ani, la Liceul Gheorghe Lazăr, fiind o
activitate destul de susținută și având în clasă mai mulți colegi care jucau
binișor. Primele înfrângeri m-au ambiționat, mai ales că, în copilărie cel puțin,
practicând mai multe sporturi (handbal, baschet, volei, atletism, ciclism) aveam
oarecare spirit competițional. Astfel în clasele VIII-IX creasem chiar în clasă
un colț șahist, foarte activ în pauze și după ore. Uneori partidele se
terminau chiar în timpul orelor, spre indignarea (din fericire destul de
înțelegătoare) a unor profesori, chiar ei amatori de șah.
Bănuiesc că efervescența sportului de masă
din anii 1948-1949 v-a cuprins și pe dumneavoastră !
După Campionatul Mondial de șah din 1948, cu cinci participanți și cinci
tururi, am organizat un campionat al clasei în același sistem, pe care am reușit
să-l câștig în detrimentul colegului meu de bancă, regretatul Dan Călinescu
(tatăl fostului tânăr talent șahist, maestrul Gruia Călinescu, azi profesor
universitar de matematică în S.U.A.). În această perioadă am dobândit primele
noțiuni teoretice, dar nu de la antrenori sau instructori, ci din rubricile de
șah din Sportul Popular ale lui Sergiu Samarian, ca și din Cartea jucătorului
de șah, tot a lui.
După ce am trecut pe la alte sporturi (deținând și un efemer record de juniori
II la săritura în lungime cu 5,92 m. !), spre vara anului 1949, am nimerit la
secția de șah a clubului pentru tineret Godeanu, situat vizavi de Liceul
Gh.Lazăr. Eram cu un coleg, am intrat timizi și am văzut câteva perechi de puști
cam de vârsta noastră îndrumați de un domn destul de tânăr. Era maestrul Petrică
Seimeanu ! Văzându-ne, ne-a întrebat câte ceva despre șah. Când i-am răspuns cu
câteva noțiuni tehnice, parcă deschiderea italiană, gambitul damei, zugzwang
etc., ne-a pus să jucăm cu doi dintre elevii săi și chiar înainte de terminarea
partidelor ne-a spus să venim a doua zi cu carnetele de elevi să ne legitimăm.
Secția de șah Godeanu avea jucători puternici, în frunte cu Seimeanu, Samarian,
Peterneli, frații Druckman, Radu Vasilescu, Radu Voia, Chiose, frații Tigoianu
și alții.
După care ați urcat rapid pe scara
clasificărilor șahiste
Stimulat de atmosfera de la clubul Godeanu, dar și de onoarea de a fi fost
demonstrator la primul Turneu internațional al României din anul 1949, adjudecat
de Ludek Pachman, am obținut categoriile a III-a și a II-a până la sfârșitul
aceluiași an, după care în vara anului 1950 am devenit jucător de categoria I,
câștigând sferturile de finală ale Campionatului național de seniori, devansând
printre alții pe viitorul mare maestru și coleg de institut Theodor Ghițescu.
Din păcate clubul Godeanu s-a desființat în 1950, dar am fost adoptat de I.T.B.,
club vechi, de tradiție oarecum muncitorească, susținut cu multă pasiune de
directorul Cepan și arbitrul de șah I.Cristescu. Aici juca deja viitorul mare
maestru Ciocâltea, alături de itebiști veritabili ca Teodorescu Marga și
Adrian, Sterian Alexandru, Berbecaru Ion, Zamfirescu Paul și soția sa Ana.
În toamna anului 1950 am participat la prima mea semifinală a Campionatului
Național de seniori, la Sibiu, obținând un rezultat de peste 50% (erau 5-6 serii
de câte 16-18 jucători, primii 3-4 clasați calificându-se în finală). În această
dintâi deplasare am fost ocrotit de maturii Gh.Gavrilă I și Eugen Costea și
am stat în cameră cu regretatul Tudor Flondor. Acesta mi-a împrumutat cartea cu
100 de partide ale lui Capablanca, scrisă de Golombek, volum din care am copiat
aproape toate partidele. Astfel mi s-a lărgit simțul pozițional, concomitent cu
reducerea apetitului pentru jocul activ, cu sacrificii de pion, pe care îl
apreciam sub influența partidelor lui Bronstein.
Ați fost selecționat în lotul național de
juniori ?
În vara anului 1952 am avut parte, cam 20 de juniori, de un cantonament de
circa 5 săptămâni, organizat la Cota 1400 (de curând inaugurată), cu antrenorii
Ivan Halic, Toma Popa, Borel Menas, împreună cu lotul masculin care se pregătea
pentru Olimpiada de la Helsinki (Dr.Troianescu, Mihai Rădulescu, Romeo
Alexandrescu, Ion Bălănel etc.). Pentru cei mai mulți însă, acest cantonament
s-a soldat cu o deziluzie, întrucât formația masculină nu a mai plecat la
Olimpiadă, iar echipa de juniori s-a deplasat incompletă, cu nouă băieți pentru
cele 10 mese de joc. În schimb la fete au plecat, pe lângă inamovibilele Albuleț
și Andreescu-Teodorescu, încă două rezerve !! Au rămas acasă jucători de bază
precum Ciocâltea, Șuta, Dunăreanu, chiar subsemnatul, pe motivul că părinții lor
lucraseră ca funcționari (altminteri obișnuiți) ai fostului regim. Erau anii
devierii de dreapta Pauker-Luca-Georgescu ! Personal am trecut relativ ușor
peste această deziluzie, timpul economisit cu deplasarea în Bulgaria
permițându-mi o admitere la Facultatea de Construcții Hidrotehnice din cadrul
Institutului de Construcții, cu o medie aproape maximă.
Cum ați îmbinat studiile cu activitatea
sportivă ?
După intrarea la facultate, am fost legitimat la Știința București, care
avea un lot destul de puternic, cu Samarian antrenor, cu Drimer căpitan și
organizator, Șuta, Ghițescu, apoi Polihroniade, Pavlov, Maria Tarapanov etc. În
semifinala națională din 1952, cu 20 de participanți, câștigată de maestrul
Urseanu, am jucat destul de bine, chiar cu șanse de calificare, dar am fost
frustrat de 2 puncte printr-un arbitraj incorect, practicat de Silbermann
(ulteriorul meu antrenor !), care nu îl simpatiza pe fostul meu mentor de la
Godeanu, Seimeanu, și suspiciona atitudini incorecte în crize de timp.
Un salt calitativ l-am realizat în vacanța de după anul I de facultate.
Convocarea de o lună de armată la o unitate militară, cum se practica atunci, am
făcut-o împreună cu colegul de institut, Ghițescu, care dormea cu cartea lui
Alehin Deux cent parties sub pernă ! În lungile marșuri sau în pauze jucam
împreună partide a laveugle.
Făcând numai două luni de armată la unitate, convocările erau foarte dure, în
special prima dintre ele, astfel că ne-am îmbunătățit serios condiția fizică.
Imediat după armată a urmat un cantonament lung, de circa o lună, la Poiana
Brașov, în vederea meciului tradițional cu Bulgaria, având antrenori pe
Silbermann, Toma Popa, Traian Ichim. În acel an (jucând la sala Floreasca în
costume cu tricolor !) am reușit să câștigăm primul meci cu vecinii din sud,
ambele fete (Albuleț și Teodorescu) precum și subsemnatul reușind scoruri de
2-0. După o astfel de pregătire, nu am avut probleme prea mari să câștig
semifinala de la Cluj, la egalitate cu maestrul consacrat E. Reicher, devansând
jucători cunoscuți ca R.Alexandrescu, Nacht, Kapuscinsky, Dikman.
A urmat finala din 1953, unde eram cel mai tânăr participant și am început cu
trei partide pierdute din poziții clar
avantajoase, în special la Bălănel și Toma Popa, pentru că veneam direct de la
cursuri. După acest început decepționant, nu m-am mai dus la școală și am
câștigat 5 partide, printre care la foștii campioni naționali Troianescu și
Ciocâltea, clasându-mă în prima jumătate, la numai un punct de norma de maestru
(pe vremea aceea cred că erau doar 10-12 maeștri în țară).
Anul 1954 mi-a adus succesul major al tinereții, câștigarea Campionatului
Capitalei cu 16 participanți în frunte cu 5 maeștri (Troianescu, Ciocâltea,
Rădulescu, Reicher și Voiculescu), cu 10,5 p. din 15. După aceasta și până la
sfârșitul facultății (1957), mi-am redus timpul și energia afectate șahului, la
avertismentul unui distins profesor pe care l-am avut, Panaite Mazilu (pe care
l-am reîntâlnit recent, la 92 de ani, cu ocazia jubileului absolvirii facultății
din Tei): Băiete, ține cont că e foarte greu să ții doi pepeni într-o mână !
Când ați ieșit prima dată în Occident ?
În vara anului 1957 am participat, ca membru al echipei naționale
studențești, la Campionatul Mondial universitar din Islanda, unde am obținut, cu
un procentaj de 80%, a doua normă de maestru. Cu un an în urmă, România
participase și la Campionatul Mondial studențesc din Suedia. Au fost primele
prezențe după război ale unor echipe românești în țări din vestul Europei, la
care o importantă contribuție și-a adus Aurel Stoian, pe atunci activist în
domeniul sportului universitar, ulterior vicepreședinte (
controversat) al FRȘah.
Interesant e că toți componenții echipei din 1957 (ca și ai celei din 1956)
proveneau în totalitate de la facultăți inginerești: Mititelu, Drimer, Ghițescu,
Szabo, Joița și Botez. Personal, campionatul din Islanda mi-a oferit o
experiență deosebită, putând să cunosc pe viu jocul unor mari maeștri de elită:
Benko, Filip, Lombardy, F.Olafsson, Larsen, dar mai ales viitorii campioni
mondiali Tal și Spasski, urmați de Polugaevski. După ce le-am urmărit jocul,
atât în concurs cât și la blitzuri, m-am convins că este o mare diferență față
de nivelul meu propriu de cunoștințe și astfel mi s-a sedimentat ideea de a
trata șahul mai mult ca o plăcere, fără afectarea serioasă a preocupărilor
profesionale; dacă vreți, un amatorism de înalt nivel !
Ar fi demn de interes un briefing al
activității dvs. profesionale.
După anii de stagiu (1957-1959), am lucrat ca inginer proiectant la
Institutul pentru Planuri de Amenajare și Construcții Hidrotehnice, denumit apoi
Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor, iar după 1990
Aquaproiect. Am avut un colectiv
deosebit la Institut, de-a lungul a
38 ani (până la pensionarea din 1998) au fost doar 2-3 mici diferende.
Din această perioadă, peste 30 ani i-am dedicat proiectării de baraje. Am
participat la realizarea barajelor Rovinari (în Oltenia), Gilău (lângă Cluj),
Săcele-Tărlung (în amonte de Brașov)
și Zetea (22 km. amonte de Odorheiu Secuiesc).
Interesant e că acest din urmă baraj a început în 1977, pe un alt amplasament
decât cel definitiv (a fost terminat în 1993). Deodată am fost chemați de
urgență la cabinetul lui Ceaușescu, care după ce ne-a examinat lung, ne-a zis:
Nu vă reproșează nimeni cum ați amplasat barajul, dar trebuie mutat. Nu mă
întrebați de ce, că nu pot să vă spun. Am aflat însă rapid (din altă sursă)
care era motivul: nu voia să irite secuimea, luându-i 100 hectare de teren, așa
că a preferat să sacrifice cele 30 milioane lei investite până atunci.
Totuși activitatea dvs. șahistă a
continuat în mod regulat până la începutul anilor 80.
Activitatea mai consecventă o aveam la clubul Constructorul București,
alături de Ciocâltea, Stanciu, Voiculescu, antrenorii Silbermann și Țucă, precum
și fetele remarcabile Nicolau, Teodorescu așa încât în 11 ani am câștigat 9
titluri pe echipe.
În finalele naționale jucam fără scoatere din producție, poate de aceea am
realizat în general scoruri doar în jur de 50%. Totuși în 1975, când împlineam
40 ani, am ocupat locul 7 !
În anii 1964-65 am jucat la Campionatul European pe echipe semifinala de la
Sinaia și finala de la Hamburg. Am fost în echipa olimpică la Tel Aviv în 1964,
ca rezervă, realizând 2 puncte din 3 (inclusiv o remiză cu Stein).
Cum ați fost cooptat în colectivul tehnic
al naționalei masculine ?
Literatura de specialitate o urmăream (m-a ajutat că învățasem rusa în anii
mai mari), aveam Informatoarele, eram la zi. Poate de aceasta am fost solicitat
în 1974 ca antrenor secund al lotului național, principal fiind doctorul
Troianescu (
pe care în general îl băteam la concursuri). Eram voluntari,
neremunerați și ne împărțeam competițiile: el mergea la Olimpiade, eu la
Balcaniade. Această perioadă a coincis cu venirea domnului Anghel Vrabie la
Federația de Șah. În acest trio s-au stabilit niște priorități pentru
ameliorarea rezultatelor la lotul masculin. Prima: stabilirea unor criterii
clare de selecție.
A doua prioritate: coeficientul Elo.
Pe acest
teritoriu sunteți un pionier!...
Sistemul Elo apăruse la începutul anilor 70 și m-a preocupat în mod
deosebit, după cum puteți vedea în acest articol din 1972 publicat în Revista de
Șah. Prin Samarian, i-am propus la un congres profesorului Elo extinderea
sistemului său pe sisteme naționale. Am lucrat mult cu Traian Stanciu, așa încât
în 1975 am ajuns să public o primă listă Elo a jucătorilor români, mergând până
la un coeficient de 2100. Am ținut această evidență până la începutul anilor
80, după care am predat-o domnului prof. Gheorghe Candea, care a introdus-o pe
calculator împreună cu Constantin Băluță.
Să revenim la prioritățile pe care le-ați
stabilit ca antrenor de lot.
O altă măsură pe care am luat-o a fost ca membrii lotului să joace în
străinătate, spre a avea și o tentație financiară, și una legată de Elo. S-a pus
un echilibru, fiindcă până atunci ieșeau doar câțiva jucători, cam aceeași.
Am urmărit să realizăm și o atmosferă adecvată la lot, care a devenit invidiată
de jucătoarele din naționala feminină.
Am făcut în grup analiza serioasă a partidelor jucate, cu maximă obiectivitate,
pentru eliminarea greșelilor și pentru punctarea momentelor-cheie.
Importantă era și pregătirea la adversar, unde aveam o pondere mare, dat fiind
că eram foarte bine documentat. Îmi aduc și acum aminte partida pe care
Șubă urma s-o susțină cu Spasov la Balcaniada din 1977. Constatând că
jucătorul nostru nu cunoaște o recentă partidă a lui Reshevsky, i-am prezentat-o
și, cu ideile ei, a avut succes cu jucătorul bulgar !
O altă chestiune pe care am accentuat a fost bioritmul, pus pe tapet mai ales
după meciul Fischer-Spassky, unde la destulă vreme după terminarea lui s-a
conchis că motivul tergiversărilor întreprinse la început de șahistul american
era intrarea într-un bioritm favorabil. Am încercat să aplicăm și noi aceste
teorii, cu toate dificultățile date de lipsa, pe atunci, a calculatoarelor. Am
făcut și cu Joița asemenea calcule, ajungând la concluzia că influența
bioritmului este cam aceeași cu a culorii.
Am insistat să nu se participe la nici o competiție cu 2 săptămâni înaintea unui
turneu important. Dar la Olimpiada de la Malta, unde preluasem funcția de
căpitan de la recent dispărutul Dr. Troianescu, trei jucători mi-au venit direct
la lot, fără să mai treacă prin cantonament ! Acolo a mai intervenit și nedorita
întârziere de o zi a ambelor noastre echipe, cauzată de neglijența unor
funcționari federali.
Numeroase au fost momentele spinoase din Malta. Vă dați seama cum m-am simțit eu
în calitate de căpitan când Kasparov, în poziție mai slabă, i-a propus remiză
lui Ghițescu? Să-l fi pus pe șahistul nostru să joace în continuare împotriva
micului călău sovietic ?
Întoarcerea din Malta a însemnat un rămas bun pe care l-am spus atât activității
de la lot, cât și activității competiționale susținute. De-a lungul a 20 ani
beneficiasem de înțelegere, ca 1 lună jumătate 2 luni pe an să mă ocup de șah.
Dar lucrările de baraj au specificul lor, se întind pe durate mari, uneori chiar
15 ani, așa că a trebuit să răspund cu aceeași monedă valoroasă șefilor mei
permisivi și să mă dedic total activității inginerești.
Deontologia dvs. v-a ținut departe de
jumătățile de măsură
Din 1958 am fost în lotul național și puteam să am program de 4 ore, dar nu
am apelat la această posibilitate decât un trimestru.
La noi apăruse o anumită profesionalizare, căci până atunci se recursese la
programul cu jumătate de normă sau la forme mascate, de exemplu Florin Gheorghiu
era angajat la Scânteia tineretului. La o restructurare a fost pus pe liber,
dar a intervenit domnul Pacoste să-l repună în drepturi (probabil cu prețul
disponibilizării unui specialist
).
Anii din urmă v-au readus în peisajul
competițional !
După pensionare, din 1999 am devenit antrenor cu un sfert de normă la (Venus)
Apa Nova București, ceea ce sunt și acum. Recent am fost la Saturn cu echipa la
Naționalele de juniori.
Am contribuit anul trecut (solicitat fiind de Mircea Pavlov) la calificarea
echipei Victoria Techirghiol în primul eșalon, dar după 70 de ani e greu să mai
joci la înalt nivel (părere la care subscrie și Ghițescu), așa că nu voi
participa la Superliga de la Predeal.
De curând am jucat la Alba Iulia la finala de veterani, care a fost o acțiune
foarte reușită, păcat că m-a prins într-o pasă proastă; am pierdut o partidă
într-o poziție câștigată la Radu Cernea. În plus rundele duble nu prea sunt
indicate la veterani
Ba câțiva eram chiar supraveterani: eu, Ungureanu, Bondoc
sau Vasile.
Ce sfaturi ați dori să dați tinerilor
șahiști ?
Prefer să las să vorbească în locul meu pe foștii campioni mondiali !
Alehin (
care mai avea și unele combinații cu găuri) arăta că mai întâi trebuie
căutat adevărul în șah și abia apoi lupta. La jucătorii începători trebuie să se
dea o mare importanță șahului practic, așa cum era pe vremea adolescenței mele
la Godeanu. Tinerii de azi nu prea știu să lucreze singuri. Eu nu țin minte să
fi avut antrenori la cluburi (doar sfătuitori precum Seimeanu), ci doar la
cantonamentele de juniori, dar unii jucători din vremea aceea au progresat
studiind cu îndârjire partidele unui mare șahist.
Capablanca spunea că studierea deschiderilor trebuie făcută numai în legătură cu
trecerea la jocul de mijloc, care este partea cea mai grea a șahului, lucru pe
care-l denotă și diagramele de timp ale marilor maeștri; ei consumă cel mai mult
timp cam în zona mutărilor 15-20.
Atât Botvinnik, cât și Kasparov, insistau asupra analizei tipurilor de poziții,
în spiritul lui Lasker, care spunea că trebuie păstrată metoda de rezolvare, nu
mutările. Se spunea că Fischer consumă timp doar pentru calculul variantelor,
dat fiind că era extrem de bine documentat; de pildă l-a bătut pe Spasski
într-un Alehin cu o inovație luată dintr-o revistă sovietică, de la un turneu
feminin de prin Ural !
Păcat că Fischer s-a lăsat atras ulterior în constelații dubioase; de altfel,
Gaprindașvili considera că șahul nu este pentru temperamente slabe.
În afară de șah și inginerie, ce
alte preocupări v-au umplut viața ?
În primul rând familia. M-am căsătorit înainte de 24 ani, soția mea
este medic și avem doi copii: Radu (43 ani) și Irina (38 ani), ingineri
automatiști. Băiatul a jucat șah între 9-14 ani, până la o normă de candidat de
maestru, iar fata s-a inițiat mai târziu, după școală (ambii sunt absolvenți de
Sf.Sava, ca și dumneata !), în ideea de a înțelege cât de cât din modul de
gândire specific șahului.
Am fost pasionat de motociclism, la începutul anilor 60 mi-am luat un MZ
(produs în RDG) de 11000 lei; m-a atras și conducerea mașinilor. Aveam reacții
bune, lucru remarcat la un cabinet medical când, întrebat ce sport practic, i-am
stupefiat pe doctori răspunzând: șahul.
În afară de matematică și de științe economice, mi-a plăcut și istoria, încă din
școală (l-am surprins însă neplăcut pe profesorul meu de specialitate alegând
ingineria); acum trebuie să schimb abonamentul de cablu TV, pentru a avea din
nou acces la canalul History !
Am cântat la pian mulți ani, iar când au apărut magnetofoanele, prin 1962-63,
mi-am luat un Sonet Duo cehoslovac, pe care îi înregistram pe Bill Haley, Harry
Belafonte și alții în vogă pe atunci. Îl am și acum, ba chiar studiez limbi
străine cu ajutorul lui.
Ajuns la vârsta înțelepciunii, puteți
conchide dacă vremurile de azi sunt mai propice pentru reflexie decât cele de
ieri ?
A existat înainte de 1990 un miraj al Vestului, care combinat cu decepțiile
de după 1990 m-a lăsat oarecum mai singur, fiindcă amândoi copiii mei s-au
stabilit la Paris, de 10-12 ani. Eu totuși îi înțeleg, căci perioada de
tranziție de după 1990 este legată de cele mai mari transformări socio-economice
din istorie, generând situații specifice capitalismului sălbatic (în special de
tip sud-american, cu corupție și bălăceală politică), producător de discrepanțe
sociale pe care de curând le-a condamnat, de la altitudinea sa morală, însuși
Papa.
Interviu realizat de
Dinu-Ioan Nicula, septembrie 2007
© Federația Română de Șah
Precizăm că opiniile exprimate aparțin în
totalitate celor intervievați și nu reprezintă la modul
implicit punctul de vedere oficial al F.
R. Șah.
|
IE 7
Firefox
3
