Album foto GM Mihai Şubă

Interviu cu Marele Maestru Internaţional Mihai Şubă

Cum aţi regăsit litoralul nostru, domnule Mihai Şubă ? Ca să fiu sincer, au trecut cam 25 de ani de când n-am mai fost la plajă aici. Totuşi acum vreo 10 ani, când jucam la AEM Timişoara, am avut un campionat la Eforie, dar nu era în  sezonul estival.   Faptul că reveniţi la numai o lună după Bazna înseamnă şi o promisiune de a fi prezent pe viitor la alte turnee în ţară ? Ce v-a capacitat să vă întoarceţi după aşa scurt timp ? E remarcabil că au început să se facă turnee comparabile cu cele din vest, aşa că de ce n-aş reveni ? Totdeauna m-am simţit bine în ţara mea.   Ce amintiri păstraţi despre colţul şahiştilor din Cişmigiul de altădată ? Din 1983, adică cu 5 ani înainte de a pleca, eu am stat în Timişoara... Cişmigiul a deţinut un anumit rol în formarea mea, pentru că acolo am avut admiratori şi, mai ales, fiindcă acolo l-am cunoscut pe Bălănel, care încă mai avea subconştientul plin de şah.   Cu ce imagine v-a rămas acesta în memoria afectivă ? Mi-a plăcut că fusese şi un jucător de bridge foarte bun. A mai avut o chestie care m-a emoţionat: a fost oarecum în conflict cu regimul şi l-au pus pe linie moartă. O să-ţi povestesc o întâmplare ca să vezi cât era de apreciat: jucase bine o serie de turnee şi unii şahişti sovietici au rămas cu o amintire bună despre el. Jucând eu mai apoi la Soci, marele maestru Krogius (expert în psihologia şahistă), m-a întrebat despre Bălănel, spunând că vrea să-l contacteze şi să–i trimită o carte cu dedicaţie. Deci îl admira, deşi nu era decât maestru internaţional. L-am găsit pe Bălănel în Cişmigiu, i-am transmis mesajul, s-a uitat pe dedicaţie şi a început să plângă. Mi-am dat seama atunci cât de mult a resimţit el această cădere. Nu mai putea să se concentreze, însă tot ce ştia despre finaluri era prezent în mintea lui. Aş fi putut să-l bat în jocul de mijloc, fiindcă nu mai putea calcula, dar în finaluri îmi punea probleme. Interesant e că juca poziţional chiar şi atunci când dădea patzerilor o damă înainte, deşi eu îi ziceam: „Nu, Bălane, trebuie să găseşti ceva şmecherii, să iei piese !”   Care au fost mentorii dvs. ? Nu prea am avut de la cine învăţa din ţară. Poate de la Gică Alexandrescu, care era antrenor la Universitatea (tot acolo activa şi Urseanu, dar care se adresa celor mai avansaţi). Am fost probabil singurul dintre jucătorii de talie internaţională care i-au aplicat ideile („Deschiderea românească”, „Franceza lui nea Gică” etc.), învingând astfel chiar şi campioni sovietici. Încet am trecut însă pe sisteme mai active (el fiind un jucător preponderent de apărare), dar faptul că m-am apucat târziu de şah a prezentat un inconvenient major: n-am mai putut să joc e2-e4, fiindcă n-aveam când să recuperez cei 10-12 ani. Ca atare a trebuit să trec spre idei mai poziţionale (Engleza, de pildă), însă rezultate mai bune am avut cu negrul.   Aţi fost liderul echipei României la câteva olimpiade; vă amintiţi de vreuna cu mai mult drag ? Cam între 1980 şi 1997, în linii mari, am fost cel mai bun jucător român, din ţară şi de peste hotare. Nu prea ţin la Olimpiade, fiindcă mă extenuau. De exemplu, în 1984 la Salonic, antrenorul Reicher nu m-a lăsat să mă odihnesc de loc; îmi promisese o rundă liberă cu Ungaria, dar m-a introdus în ultimul moment şi am pierdut catastrofal cu Portisch. Noi atunci am ieşit foarte bine, pe locul 5, ceea ce a coincis cu trecerea mea pe masa 1. Faptul ar fi trebuit să se producă din 1982, dar ideea a fost de a nu răni nişte orgolii: Gheorghiu a fost un jucător talentat, care ar fi dorit să rămână mereu nr.1. Am fost în relaţii bune, poate cele mai bune pe care le-a avut Florin, excluzându-le pe cele cu antrenorul lui.   Ulterior aţi mai jucat la nivel de echipe reprezentative pentru Anglia, dar la Campionatul European. Într-adevăr, la Haifa în 1989. Englezii au fost oameni foarte înţelegători, când am jucat cu echipa României li s-a părut normală solicitarea mea de a nu fi folosit. Am mai jucat în echipa lor la cvadrangularul „Visa Summit” de la Reykjavik, unde au mai participat URSS (cu puţin înainte de destrămarea sa), SUA şi o selecţionată a ţărilor nordice. Noi ar fi trebuit să câştigăm, dar Short a venit foarte obosit şi nu a jucat bine. Bătându-l pe Azmaiparaşvili, am contribuit la singura victorie din istorie a Angliei în faţa Uniunii Sovietice.   Era şi Nunn ? Îl mai întâlnesc uneori la competiţiile internaţionale de dezlegări. Da, era în echipă. Cu problemistica el se ocupă demult, am şi participat împreună cu el la un concurs la Hastings, când am putut remarca experienţa lui deosebită în materie. Am avut multe dialoguri pe teme problemistice cu Costică Ionescu, care este un colecţionar în domeniu. Anumite chestiuni îmi sunt utile în exemplificări sau pentru potenţarea unor idei ale mele. La un moment dat apare dilema: ce este mai important în şah, să calculezi sau să apreciezi poziţia ? Nici una, nici alta nu e o definiţie completă şi nici împreună măcar. Undeva trebuie să fie Ideea ! Adevărul în şah nu e a priori, ci a posteriori, în analiza „post-mortem”, cum zicem noi, jucătorii. Au fost fie şahişti care aveau forţă de calcul, pregătire fizică gen Fischer sau Kasparov, fie alţii foarte metodici, care se bazau pe o evaluare poziţională de rafinament, într-un cuvânt strategi, poate mai lenţi în calcul, gen Botvinnik. Intervine şi momentul creării ideii; de pildă Spassky a avut multă imaginaţie, el nu era foarte pregătit faţă de nivelul unde se afla, în schimb avea un simţ deosebit. Un jucător bun poate găsi idei contra simţului comun, prin asta se evidenţiază.   Cum vedeţi îmbinarea pregătirii şahiste cu formarea profesională ? Pe vremea noastră era concepţia sovietică: toţi jucătorii de marcă erau puşi să urmeze facultăţi. Poate că nu era rău, o facultate te organizează intelectual. Ideea de a te dedica unidirecţional s-a văzut în cazul surorilor Polgar sau al lui Fischer, care era plin de mari calităţi, dar un ratat din punct de vedere social. El trebuia să aibă tot timpul un adversar mare; când a dispărut motivaţia, el a ieşit din joc. Ştiu de la persoane serioase că Fischer, în 1958, a ţinut să se ducă în Uniunea Sovietică, nemulţumit de faptul că americanii nu sprijineau şahul. Acolo, de când a intrat, a fost luat în vizor şi Hruşciov a primit raportul, însă nu a fost de acord cu importarea lui Fischer, spunând: „Nu mai vreau să am de-a face cu spionii lui Stalin” (aluzie la mama lui Fischer, care se pare că ar fi fost agentă a serviciilor secrete sovietice). Aşa că Fischer a jucat nişte blitzuri cu Petrosian la Clubul central din Moscova şi s-a întors acasă. După aceea a prins el o ură deosebită împotriva sovieticilor, alimentată şi de înfrângerea la Tal cu 4-0, la Interzonalul din Iugoslavia în 1959.   Fiindcă am ajuns pe un teritoriu politic, puteţi aminti pentru tineri contextul în care aţi plecat din ţară cu aproape 20 ani în urmă ? În 1988 sistemul colapsa tot mai evident, era prea corupt ca să nu se întâmple. Am avut şi câteva probleme personale, începând cu zonalul din 1987, când nu i s-a dat viză secondantului meu Sergiu Grunberg, pe când celălalt mare maestru român a beneficiat de serviciile lui Parik Ştefanov. Tot atunci s-a cerut şi suspendarea mea pe viaţă, au fost discuţii tari în Biroul federal. Deci nu m-am dus să caut nici avere, nici glorie în străinătate, ci fiindcă eram şicanat.   În schimb păstraţi amintiri mai bune pentru Zonalul din 1982… Dar şi pentru cel de la Praga din 1985, unde am ieşit pe locul 1 ! Aş fi putut să joc pentru primul loc şi la cel din 1982 de la Băile Herculane, dar am ratat o partidă cu mare avantaj la Ambros. Dacă aş fi câştigat, îmi puteam permite să joc la victorie în ultima rundă cu Ribli, câştigătorul turneului.   Despre Interzonale ce impresii aveţi ? Sunt nişte chestii care-ţi mănâncă nervii şi sănătatea, mulţi au zis că nu sunt recomandabile de jucat. La un moment dat poţi să primeşti nişte lovituri psihotronice. Se aşteaptă un joc de înaltă calitate, dar e mai mult un joc de înaltă tensiune. La Interzonalul din 1985 de la Tunis, răposatul Miles mi-a făcut o figură care m-a întors, tot psihologică. Pe vremea aceea fumatul era permis, iar eu fumam mult. Deodată, el mi-a spus pe un ton rău şi tăios că îl deranjez (nici măcar nu era în criză de timp). De acolo, am început să fac gafe: şase la rând. Seara am fost anunţat că Bouaziz, pe care îl bătusem cu negrele, se retrage. Aşadar în acea zi am pierdut 2 puncte ! Deci trebuie să-ţi creezi o motivare continuă.   Pentru dvs. acest resort există, din moment ce vă propuneţi să jucaţi la Mondialele de veterani. Eu particip încă de anul trecut la asemenea concursuri în Spania, unde pragul minim este de 55 ani. Cred că nu joc aşa de rău pentru vârsta mea…   Ce alte jocuri vă mai plac ? Îndrăgesc bridge-ul, pe care l-am jucat şi în România, chiar la un nivel competiţional destul de ridicat.   Câte volume aţi publicat până acum ? Doar două: „The Hedgehog” şi „Dynamic Chess Strategy”. Eu sunt prea perfecţionist şi când încep un lucru revin des asupra lui, îl termin greu. Acum pregătesc o versiune electronică a lui „Dynamic Chess Strategy”, carte care a fost premiată. Lucrez la versiunea engleză, în vreo 2 luni va urma versiunea spaniolă şi după alte 2 luni cea română. Toate vor fi disponibile pe site-ul meu www.menssana.co.uk.   De latura didactică sunteţi interesat ? Am avut câţiva jucători în pregătire, dintre care mai păstrez 1-2 juniori ce promit.  În Anglia am avut chiar un campion de juniori, cu care m-am întâlnit în 1992 la Benidorm, ajungând astfel să mă apropii decisiv de Spania, prin nişte persoane care m-au invitat să vin acolo.   Am citit că în adolescenţă vă tenta actoria !... Încă din liceu am făcut teatru (întotdeauna îmi plăcuse să declam poezii). Apoi am fost la sala din Mântuleasa (unde au început şi primele competiţii de bridge), după care am trecut la Teatrul „Podul” de la Casa Studenţilor. Conducătoarea grupului era Magda Bordeianu (acum în Germania), studentă la regie. Apoi, pe când eram student la matematică, am făcut împreună cu Grid Modorcea „Picnic pe câmpul de luptă” de Fernando Arrabal (pasionat de şah !); el era copilul şi eu eram domnul Tepan.   Urmăriţi în continuare viaţa teatrală ? Când stăteam la Londra mă mai duceam la câte un music-hall, dat fiind că acolo spectacolele se fac foarte bine. Am mai fost şi în Spania la unele activităţi de amatori, la care am primit invitaţie. De exemplu în Aranjuez se montează anual un spectacol în aer liber, de factură istorică. În plus, îmi place să recitesc pagini de aur din dramaturgia universală.   Este cunoscută pasiunea dvs. pentru computere.  Ce soartă şahistă le hărăziţi ? Totdeauna am susţinut că văd viitorul într-un joc asistat: şahistul având alături computerul. În Leon se fac des asemenea concursuri. S-ar scăpa astfel de o serie de suspiciuni şi nici nu ar fi un pericol pentru jucătorul uman: ceva deţine în plus omul, pe care maşina nu-l are. Sportul în general trebuie să se adapteze progresului tehnic, ca atare şi şahul (care, contrar opiniei unora, se încadrează definiţiei pe care o dau eu sportului: „simulare de război”).   Cum vă explicaţi, totuşi, rezultatul sub aşteptări de la Turneul Regilor ? Dacă mi-aş fi urmat politica la turneul de la Bazna, era foarte bine. Dar m-am apucat să forţez într-o poziţie de remiză moartă la Portisch. El mi-a propus remiză, eu am refuzat şi am pierdut în câteva mutări. Am ratat câteva partide aproape câştigate, la Timman şi Beliavsky. Foarte bine am stat şi cu Vaganian şi Sokolov. Ca urmare, a trebuit să fac remiză în ultima rundă cu Maia Chiburdanidze, pentru a evita ultimul loc. Şi-a spus cuvântul faptul că nu am venit într-o stare optimă (nerecuperat după o răceală) şi că nu mai concurasem demult în ritmul de joc stabilit pentru Bazna.   Vă doresc să recuperaţi la anul aceste puncte … Îţi mulţumesc, sper să fiu la înălţimea aşteptărilor suporterilor mei !   Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, august 2007 © Federaţia Română de Şah Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah.