Album foto GM Mihail Marin

Interviu cu Marele maestru internaţional Mihail Marin

Jucător în echipa naţională la numeroase Olimpiade, comentator, autor de monografii de deschideri pe CD, idei interesante susţinute de exemple şi adunate în câteva cărţi în limbi străine, antrenor. Aceasta este o sintetică prezentare a marelui maestru Mihail Marin, pe care vă invităm să-l descoperiţi lecturând ”Interviul lunii”.

Rep: La ce vârstă ai învăţat modul în care mută piesele de şah? Mihail Marin: Dacă amintirile mele sunt corecte, cam în jurul vârstei de 4 ani, de la tata. Se poate ca primele noastre partide pe şahul magnetic, pe care-l ţin minte şi acum, să nu fi respectat neapărat regulile aşa cum au fost ele inventate, dar în orice caz, ne jucam pe tabla de şah. Poate chiar un pic înaintea vârstei de 4 ani. Rep: Îţi mai aminteşti de primul concurs la care ai participat? Mihail Marin: Mi-a rămas clar în memorie primul simultan la care am participat, simultan dat de doamna Margareta Teodorescu, iar întâiul concurs cred că  l-am jucat la 8 ani la RATB (ITB cum era pe vremea aceea), concurs în care, făcând 4,5 puncte din 9, mi-am luat şi categoria a III-a. Rep: Cum ai evoluat ca junior? Mihail Marin: Destul de încet, destul de lent. În perioada timpurie, să zicem după debutul meu ca jucător în concursuri oficiale, deci după vârsta de 8 ani, interesul meu pentru şah era diminuat sau, să zicem, umbrit de o atracţie, mă rog, pe care o observ şi la generaţia din ziua de azi, faţă de fotbal, acest joc magic pentru care de fapt nu aveam aptitudini şi talent. Ştiu că tata îmi dădea exemplul lui Dridea care era cel mai bun fotbalist dintre şahişti şi cel mai bun şahist dintre fotbalişti, dar mai bun fotbalist decât şahist şi îmi sugera ca eu să fiu invers, însă eu insistam că “Nu, eu voi fi ca Dridea”. Până la urmă, cred că în jurul vârstei de 13-14 ani - probabil şi ca urmare a unei insistenţe gen “picătură chinezească” a lui tata de a mă ţine de şah, de a studia singur - cam în perioada aceea am început să devin ceea ce am fost pe urmă toată viaţa, un autodidact.  Rep: Cine au fost oamenii care au reuşit să te modeleze cât de cât în lumea şahului, începând de mic? Mihail Marin: A fost domnul Pavlov în primul rând, cu care am lucrat timp de un şi jumătate, în jurul vârstei de 10 ani. Ce mi-a rămas în primul rând de la “maitre” Pavlov este obişnuinţa, obiceiul de a face combinaţii, mai ales înainte de concurs şi probabil că, în ciuda faptului că dispun de un arsenal de deschideri eminamente poziţional, în fundul sufletului am rămas un jucător tactic. E posibil ca unele dintre limitele mele de jucător să fie de natură strategică, tocmai din cauză că atenţia se îndreaptă în primul rând către detalii tactice. Ceva mai târziu am avut o perioadă scurtă, n-aş putea să o definesc, în jurul vârstei de 13-14 ani, când doamna Teodorescu a lucrat nişte finaluri cu mine. Am figurat pe lista de elevi ai lui Emanuel Reicher, care a evitat cu dibăcie întâlnirile cu mine în faţa mesei de şah, având un elev consacrat în care îşi punea toate speranţele, nu contează numele, el s-a şi lăsat de şah între timp. Marele maestru - maestru internaţional pe vremea aceea - care poate mi-a dat impulsul de a trece de la stadiul de junior cu unele perspective către marea arenă internaţională, a fost însă Theodor Ghiţescu. Eram amândoi la ITB, eu aveam cred că 16 ani, dânsul avea obiceiul să-şi aleagă câte un sparring partner tânăr, viguros, dar în principiu mai puţin experimentat, cu care să joace partide uşoare, blitz, în mod periodic, de două, trei ori pe săptămână, nu mai ţin minte. Şi, dintr-un motiv sau altul m-a ales pe mine, ştia poate că nu se ocupa nimeni de mine în perioada respectivă. De fapt, nu l-am întrebat niciodată pe ce şi-a bazat alegerea. E diferenţa mare de vârstă, este şi o persoană care îţi stârneşte un respect deosebit. La scurt timp, a trecut la Politehnica Bucureşti, un club studenţesc în care se strecuraseră şi câţiva jucători cu mare experienţă, regretatul Paul Joiţa, profesorul Dolphi Drimer şi, în primul rând, Theodor Ghiţescu care s-a alăturat acestui grup. Domnul Ghiţescu nu m-a abandonat niciodată ca elev al lui şi, chiar dacă eram încă la ITB unde făceam tuşă ca junior, am început să merg la orele pe care le ţinea la clubul Politehnica, în Facultatea de Chimie, situată undeva pe Calea Victoriei. Am participat şi la unul sau două cantonamente la Costineşti cu Politehnica, deşi încă nu aveam dezlegare de la ITB. ITB-ul nu mă folosea, dar nici nu îmi dădea drumul. Era cumva un paradox. Am încercat de multe ori să evadez de la ITB, dar probabil că Emanuel Reicher ştia ce ştia. Intuia că sunt un potenţial pericol dacă aş nimeri pe mâna unui antrenor bun, dar nici nu mă ajuta să progresez în vreun fel  şi nici nu mă lăsa să plec. După ce am terminat armata, fiind deja student la zi, dezlegarea a venit automat. Am continuat cu domnul Ghiţescu, deci am învăţat câteva lucruri, câteva deschideri care mi-au servit ani de zile. De exemplu, Benoni încă îl mai joc ocazional cu succes. De Siciliana Najdorf m-am lăsat la un moment dat, dar au fost deschideri care, în esenţă, m-au dus până la interzonal, în 1987, când eram în anul 3 de facultate. Am început calificările din 1986, cu Liga B, apoi finala ţării. Toate au fost cumva la limită atunci. În Liga B am pierdut o partidă la un jucător mai slab cotat, Vasile Ismănescu, dar am reuşit să mă calific. În finală am fost din nou la limită, în zonal la fel, deci toate calificările au fost la foarte mare luptă. Dar vroiam să vorbesc despre rolul domnului Ghiţescu care a găsit doza care îmi trebuia mie. Eu fiind în esenţă un autodidact, nu aveam nevoie de foarte multe îndrumări, aveam nevoie de o direcţie. Dânsul îmi prezenta din, cum le numea dumnealui, caieţelele tărcate: erau nişte caiete studenţeşti în care erau scrise variantele cu creionul, dar erau foarte sintetic prezentate, ceea ce pe mine mă incita la o dezvoltare a subiectului. Cumva se pare că a fost o simbioză. În mod asemănător a profitat şi Adrian Negulescu, deşi la el era vorba de altceva. El avea nevoie, pur şi simplu, de un mic schelet pe care să-şi dezvolte talentul lui uriaş. La el nu cred că a fost vorba niciodată de o dezvoltare ulterioară a analizelor, dar cumva cred că amândoi am fost doi dintre elevii care au beneficiat cel mai mult de pe urma domnului Ghiţescu.            Rep: Privind retrospectiv, până la vârsta recunoaşterii tale internaţionale, cât la sută a fost talent şi cât la sută “transpiraţie” ca să nu zic muncă, în viaţa ta de şahist? Mihail Marin: Sincer să fiu, eu nu înţeleg foarte clar ce înseamnă talent, de unde s-ar putea deduce că nici nu-l posed în cantităţi deosebite. Dacă ar fi vorba de talent, ar trebui să fie un talent al muncii, al “transpiraţiei”. Pot să-mi găsesc singur teme de investigaţie. Pot să fiu preocupat zile sau săptămâni de un anume subiect, deci cred că este o calitate, în absenţa unui talent exploziv, cum au fost Florin Gheorghiu, Adrian Negulescu, Bela Badea, Andrei Istrăţescu. Rep: Eu aş mai adăuga şi pe alţii care s-au pierdut din diverse motive, precum Cătălin Cojocaru sau Nicolae Lorentz. Mihail Marin: Bine, aici vorbim de cazuri extreme. Eu mă refer la jucătorii care au realizat ceva, care s-au consacrat. Sigur că au fost mulţi ceilalţi, dar au fost cazuri extreme, deci au făcut tot posibilul ca să nu reuşească, într-un fel şi-au tăiat singuri craca. Jucători ca Gheorghiu, Negulescu, Bela Badea, Istrăţescu au făcut nişte eforturi, dar au fost frânaţi de una sau alta: motive de sănătate, de ordin psihologic, de anturaj, nu contează, dar dintre ei, Gheorghiu în primul rând s-a apropiat cel mai tare de posibilităţile lui. E unul dintre marile mele regrete ! Eu aveam 14 ani când el a ratat calificarea la Interzonal, în 1979, la Riga. Urmărindu-i partidele şi înţelegându-i uriaşele lui posibilităţi tehnice, îmi vine uneori să plâng - şi nu exagerez - pentru că resimt ca o durere  fizică faptul că Gheorghiu nu a ajuns la meciurile candidaţilor, faptul că el nu a jucat, nu şi-a împlinit  la maximum talentul. Oarecum, el a fost cel mai aproape. Negulescu, Bela Badea, Istrăţescu, au ajuns desigur jucători redutabili, s-a auzit de ei, dar nu s-au ridicat la înălţimea lui Gheorghiu, pentru care a lipsit puţin până ca el să intre în marea istorie a şahului. Rep: Cuantificând evoluţia ta pe plan internaţional şi munca pe care ai depus-o, cu cine crezi că te-ai putea compara dintre personalităţile şahului mondial? De exemplu, eu te-aş compara cu Lajos Portisch.  Mihail Marin: Chiar pe el îl aveam în cap, gând la gând cu bucurie ! Sigur, pentru mine Portisch rămâne, poate şi prin faptul că am pierdut toate cele trei partide jucate cu el, poate şi prin faptul că am pierdut partide din ce în ce mai scurte, deşi teoretic eu progresam, iar el devenea mai puţin tânăr. Recent am avut revelaţia motivului pentru care nu l-am înţeles pe Portisch şi nu am reuşit poate să beneficiez atât de pe urma partidelor directe, cât şi de pe urma partidelor pe care le-am studiat. Eu îl considerasem pe Portisch un strateg şi întotdeauna am încercat să privesc partidele lui ca pe nişte mutări profunde, strategice. Am încercat să-l asimilez de fapt cu ceea ce l-au asimilat toţi colegii de generaţie, Botvinnik al Ungariei. De curând am descoperit că este o mare greşeală să-l consideri pe Portisch un strateg. Sigur avea o bază solidă, el deschiderile şi le punea la punct, dar în esenţă, părerea mea este, în momentul de faţă, că Portisch era un jucător care căuta întotdeauna excepţia, căuta extrem de mult. Încerca întotdeauna să-şi surprindă adversarul, în caz că reuşea să facă 3, 4 mutări la rând care să fie neaşteptate pentru acesta, chiar dacă să zicem că strategic ar fi făcut o concesie. Ca atare reuşea să tulbure partidele în aşa măsură, eu cred că şi el se simţea bine şi probabil că şi succesul era garantat. De multe ori făcea greşeli, dar cred că tocmai din cauză că el calcula foarte mult mutare de mutare. Se ştie că Reti a spus “întotdeauna calculez două mutări, dar două mutări bune”. Deci un mare maestru calculează normal să zicem mai mult de două mutări de două-trei ori în cursul unei partide, în momente critice când trebuie să-şi ia capul în mâini şi să gândească. Eu cred că Portisch calcula în permanenţă. Părerea mea este că întotdeauna căuta o rupere de ritm. Ei, n-am înţeles chestia asta în timp, dar acum repetând ce am spus mai devreme, că eu sunt în fundul sufletului un tactician, poate că într-adevăr, fără să îmi dau seama, încerc să fiu o miniatură, un Portisch mai aşa de buzunar. Rep: Aş vrea să ne întoarcem puţin la primele tale finale jucate înainte de Revoluţie. Cu cine te-ai confruntat în acele finale, participau toţi marii jucători, cum se desfăşurau acele finale, aveau public, aveau audienţă? Mihail Marin: Prima mea finală a fost în 1984, care s-a desfăşurat… în ianuarie 1985. De fapt eu cred că trecuse deja momentul marilor finale. Ştiu că numai cu câţiva ani înainte când a ieşit Şubă campion, am fost în sală atunci şi întradevăr erau spectatori, nu două mii de persoane ca la ruşi, dar poate 30, poate 40. Într-adevăr, avea un aspect de eveniment şi prezenţa jucătorilor pe scenă, văzuţi din sală, luminile, creau o impresie plăcută, ţi-ai fi dorit să fii în locul lor, oferea iluzia unei lumi aparte. Când am jucat finala anului 1984, am jucat la Faur (fostul “23 August”), în Bucureşti. Era o sală imensă, cu locuri pentru spectatori, dar cumplit de geroasă, cu lumina  care după ce că era slabă se mai şi întrerupea uneori, se juca şi la capătul oraşului. Singurul spectator pe care-l ţin minte era Gabi Georgescu, care cred că de fapt era responsabil cu sala. Dacă mai veneau 2- 3 spectatori pe lângă el, era mare lucru ! Cel puţin asta ţin minte. Se poate să greşesc, dar e drept că lipseau cei mai buni 4 jucători: Şubă, Gheorghiu, Ghindă, care se pregăteau pentru zonal şi Stoica. Ultimul avea şanse să fie inclus în zonal, până la urmă nu a jucat, el îi ajuta în pregătire pe cei trei care au lipsit de la finală. Chiar şi aşa, din punctul meu de vedere, pe vremea aceea ligile B erau nişte evenimente deosebite. Eu cred că se pierde foarte mult prin transformarea finalei într-un open de 100-150 de oameni. În sfârşit, ştiu că sunt probleme economice, dar eu vorbesc pur şi simplu din punctul de vedere al jucătorului care crede că şahul este în primul rând o ştiinţă şi o artă.  Chiar dacă îl considerăm sport, formula de open mi se pare mai mult o loterie. Rep: Din generaţia anilor 80 cu cine te-ai întâlnit, ce rezultate ai până acum? Mă refer la Gheorghiu, Şubă, Ciocâltea eventual... Mihail Marin: Pe Ciocâltea l-am cunoscut, dar din păcate el a murit când aveam 17-18 ani. În perioada ceea era încă la ITB, ştiu că a făcut la un moment dat câteva glume cu mine, am schimbat poate câteva fraze, dar nu aveam cum să ne întâlnim în faţa tablei de şah. Am luat contact cu creaţia lui, cu moştenirea lui şahistă mult mai târziu când, împreună cu Dieter Nisipeanu, am studiat în paralel şi puţin şi împreună ceea ce se numeşte Benoni cehesc sau Benoni închis, dar care s-ar putea numi foarte bine şi Benoni-ul românesc pentru că era jucat insistent de Ciocâltea, Gheorghiu, iar peste ani de Dieter şi de mine, mai ales de Dieter cu foarte mare succes. Eu să zicem că l-am jucat mai puţin. Cu Gheorghiu am numai remize. Gheorghiu, mă rog, îi ştim cu toţi limitele lui de ambiţie. Eu eram deja un tânăr în creştere când am jucat cu el primele partide şi o singură dată a încercat să mă bată la zonalul din 87, când de fapt îşi propusese să bată doi jucători, pe mine şi pe polonezul Kuczynski şi să facă remize restul partidelor foarte repede, o tactică ce nu poate da roade cât timp te scoţi singur din formă. Nu a câştigat nici la mine, nici la Kuczynski. În rest el a fost cel care a propus remiză. Chiar o dată l-am refuzat cu remiza pe parcursul unei partide, tot remiză a ieşit, deci el mă inclusese deja în categoria jucătorilor care nu pot fi bătuţi. Şubă este cu totul alt aluat. Deşi el nu deţine calităţile tehnice ale lui Gheorghiu, are o ambiţie nemărginită, o plăcere uriaşă pentru joc, iar în prezent se află chiar în topul listei ELO a jucătorilor români, ca să nu mai dăm rezultate concrete. Cu Şubă am pierdut trei partide şi am făcut câteva remize, dar nu am avut niciodată şanse de câştig. Rep: Să ne întoarcem la Zonalul din 1987. Cum te-ai calificat în interzonal ? Mihail Marin: Am nimerit la Zonal după nişte calificări la limită. Am ajuns la Varşovia  şi principalul meu gând a fost să nu ies chiar ultimul. Eram singurul maestru FIDE din cele două grupe de 12 jucători, jucători de mare renume, unii mai tineri, alţii mai experimentaţi. O bună parte a turneului am stat  pe minus 1, am pierdut prima partidă, am câştigat apoi la Jansa, primul mare maestru pe care l-am bătut, am pierdut-o pe a treia copilăreşte la Csom. Apoi am câştigat la Radulov. Momentul cel mai important istoriceşte pentru mine a fost partida cu Kiril Gheorghiev. Situaţia era foarte strânsă în grupa mea. Se calificau doi. Gyula Sax avea plus 4, era de neajuns, jucase foarte tare. Locul 2 era Kiril Gheorghiev cu plus 2, cu plus unu era Schmidt iar eu mă găseam într-un grup cu 50%. În mod brusc mi-am dat seama că, jucând aşa cum jucasem, oarecum mă apărasem, nu făcusem nişte partide foarte creative, doar cele câştigate fuseseră bune, în rest au fost aşa un fel de joc tulbure, mi-am dat seama că, dacă l-aş învinge pe Kiril Gheorghiev şi în afară de cazul în care Schmidt ar câştiga, dar Schmidt nu era genul de jucător care să forţeze foarte tare, aş intra într-un baraj cu cei trei, ceea ce ar fi însemnat un succes uriaş pentru maestrul FIDE debutant. Cumva ideea cred că era aşa de neaşteptată - eu ţin minte că am menţionat-o de vreo 10 ori faţă de ceilalţi români prezenţi la zonal – lumea se uita la mine ca prin sticlă şi continua să vorbească despre şansele de calificare ale lui Şubă din cealaltă grupă. Ce s-a întâmplat a fost că Şubă a ratat calificarea, de fapt el a pierdut, destul de rău, eu l-am bătut pe Kiril Gheorghiev după ce l-am refuzat de două ori cu remiza. Cred că a fost extraordinar de surprins că l-am refuzat. El avea aproape 2600 Elo, 2595, care pe vremea aceea înseamna aproape de Top 10, eu aveam 150 de puncte mai puţin. Eu îmi făceam normă de maestru internaţional, norma finală, cu remiză. Nu mă interesa, aveam două norme şi ştiam că o pot face uşor. Cert este că am câştigat partida după întrerupere. Ăsta a fost momentul când mi-am intrat în formă. Forma asta mi-a folosit foarte tare deoarece am câştigat şi primele două partide la barajul care a început două zile mai târziu la Kiril Gheorghiev şi la Schmidt. În retur am pierdut la Kiril Gheorghiev, dar cu remiză la Schmidt mi-am asigurat locul întâi fiindcă aveam Sonneborn-ul cel mai bun din grupă pentru că îl învinsesem pe Gheorghiev. Rep: Câte turnee interzonale ai jucat până acum? Mihail Marin: Două. Primul a fost cel de la Szirak din 1987, după zonalul de la Varşovia. Al doilea, la Manila, în 1990, a fost primul interzonal open. La Szirak a fost o grupă de 18 jucători. Rep: De câte ori ai ieşit campion al României? Mihail Marin: De trei ori. De două ori singur pe primul loc, în 1988 la Predeal şi în 1994 la Bucureşti. În 1999 situaţia a fost uşor neclară. Am ieşit pe locul 1-2, cu Costică Ionescu. Cred că el a avut Sonneborn mai bun. Era prevăzut un meci, care până la urmă nu s-a mai jucat şi pe cale verbală ni s-a spus că suntem amândoi campioni, exact cum figurează în scriptele Federaţiei. Deci eu aş putea spune de trei ori, dar s-ar putea să fie doar două titluri. Rep: Să trecem acum la Mihail Marin scriitorul de cărţi. Cum a apărut această valenţă? Mihail Marin: Am putea să ne întoarcem la perioada armatei şi a facultăţii. În armată am legat o strânsă prietenie cu Mihai Panait, eram colegi de dormitor, deşi eram în plutoane diferite. Ulterior am fost colegi de grupă în facultate şi cumva între cei doi Mihai diviziunea muncii era clară. Eu eram inginerul sadea, care învaţă şi ia examenele şi nu are probleme deosebite, în schimb el era cel cu valenţe literare, nimerit într-o lume pe care nu o înţelegea, făcând eforturi uriaşe pentru a reuşi să treacă de examene, dar nutrind speranţa că într-o zi talentul său literar - şi într-adevăr avea idei şi calităţi de scriitor – să se desfăşoare. Propriu-zis, până în ziua de astăzi el nu a reuşit să-şi atingă acest vis, dar ceva din talentul şi ideile lui cred că s-au răsfrânt asupra mea şi asta s-a întâmplat mult mai târziu când el, Mihai Panait, a pus bazele unei reviste de şah, Chess Extrapress, Şah, mă rog a avut mai multe nume. El era editorul, eu eram principalul colaborator. Am pornit-o cu entuziasm, fără a ne gândi la avantaje materiale. Ne-am zbătut, practic era o revistă care mergea în pierdere, dar el mi-a oferit posibilitatea să îmi încerc pana literară. La început erau nişte comentarii pline de variante, tocmai era epoca când intraseră computerele, aveam un computer puternic,dar încet-încet am început să-mi dezvolt un stil care a ajuns să fie apreciat chiar pe plan internaţional. Am colaborat foarte bine la o revistă suedeză. Mutaţia principală s-a produs în urmă cu 7-8 ani: mă surprindeam în momentul când deja partida era înscrisă pe un curs favorabil şi era greu să mai scap victoria şi când adversarul gândea, mă plimbam prin sală şi, în loc să calculez variante, începeam să explic unui public imaginar ceea ce se întâmplase până în acel moment şi ceea ce se va întâmpla. În acel moment am simţit nevoia de a comunica ceea ce gândeam şi impresiile mele din timpul partidei. Cred că atunci s-a produs deviaţia psihologică către scris. Sigur, pentru mine jocul rămâne cel mai important aspect al şahului, dar spre deosebire de anii tinereţii când nu puteam concepe altceva decât să joc şah şi să mă pregătesc, mă simt foarte bine când scriu, dar mai ales când termin de scris o carte sau un articol. Rep: Când a apărut prima carte de şah? Cum a apărut? La început au fost, mi se pare, nişte CD-uri... Mihail Marin: Au apărut aproape în acelaşi timp un CD de Engleză 1. c4 c5 pentru ChessBase şi  prima mea carte “Secrets of the Chess Defence”. De fapt prietenul meu cel mai bun din acea perioadă, Dorian Rogozenco, intrase în contact cu editorii şi scrisese o carte, deci un CD despre varianta Svesnikov şi era în lucru cu o carte pentru editura britanică Gambit. Mi-a spus şi mie despre această posibilitate. Bine, eu cu ChessBase mai avusesem contacte, mai colaboram cu ei şi mi s-a părut o opţiune interesantă, am intrat cu editorii într-o legătură mai strânsă. Le-am dat nişte articole pe care le scrisesem. Lor li s-au părut interesante şi am primit comandă pentru carte, respectiv CD. A ieşit se pare destul de bine, editorii au fost foarte mulţumiţi în ambele cazuri. Cartea a fost nominalizată pentru cartea anului la Chesscafe, nu ştiu dacă nu a intrat şi la British Chess Federation. Oricum, a fost o nominalizare care a atras atenţia publicului asupra mea, ca scriitor. Următoarea carte însă a fost un succes deplin. A fost nominalizată la British Chess Federation, nu am câştigat, dar am triumfat la Chesscafe, un site de şah extrem de popular. Dvoreţki are rubrică permanentă de finaluri, au material, magazin de şah. Practic pot vota cititorii din toată lumea. Rep: Să enumerăm titlurile cărţilor pe care le-ai semnat până acum ... Mihail Marin: “Secrets of the Chess Defence”, “Learn from the Legends”, “Secrets of the Attacking Chess”. Aceste cărţi au fost traduse şi în italiană, spaniolă, în curând şi în germană. Cea mai recent publicată este “Beating the Open Games”, apărută în urmă cu câteva săptămâni, iar în scurt timp pleacă la tipar “Spanish Repertoir for Black”, care este de fapt un volum, un complement al  lui “Beating the Open Games”. Rep: Pentru că suntem în zona literară, în ce cărţi te regăseşti cel mai mult ? Pe de altă parte, ce muzică îţi oferă un sentiment de împlinire ? Mihail Marin: Din momentul in care am citit „Conversaţie la Catedrală”, Mario Vargas Llosa mi-a devenit un model în materie de gândire şi exprimare literară. După ani, l-am citit şi în original, ceea ce m-a ajutat să îi inţeleg mai pe deplin arta. Incerc să nu ratez nici unul dintre romanele sale; în momentul de faţă mi-ar plăcea sa găsesc versiunea spaniolă a romanului „El hablador” („Povestaşul”, în versiunea românească). Petrec multe ore în fiecare zi ascultând muzică clasica. Colegul meu de bancă din treapta a doua de liceu avea o cultură vastă în acest domeniu şi mi-a insuflat şi mie dragostea pentru marea muzică. Imi amintesc că Toni (acesta era numele prietenului meu) folosea uneori metode mai puţin agreate de profesori: îmi fredona linii melodice din Grieg sau Brahms în timpul orelor. Trebuie însă precizat că nu sunt un cunoscător în materie. Pur şi simplu ascult şi îmi place. Din aşa numita muzică uşoară, am o slăbiciune pentru Julio Iglesias şi alţi cântăreţi hispanici. Recent, am început să ascult melodii italiene de prin anii ‘80, pentru a-mi perfecţiona cunoştintele de limba italiană. Să nu uităm însă filmele, în sfera cărora favoriţii mei absoluţi sunt Stan si Bran (urmaţi la oarecare distanţă de Charlie Chaplin). Mă regăsesc aproape zilnic în situaţiile de un comic inimitabil al celebrului cuplu. Dintre actorii moderni îmi plac Hugh Grant şi Andie Mac Dowell. Rep: Sunteţi o întreagă familie de şahişti activi; cum vă completaţi reciproc ? Mihail Marin: Aş insista mai degraba pe noţiunea de comunicare. Binecunoscuta lozincă a FIDE „Gens una sumus” este raportată în general la populaţia întregii planete, dar ea se aplică în mod remarcabil la nivelul unei familii propriu-zise. Nimic nu este mai minunat decât să ai un subiect comun de discuţie aşa de interesant şi captivant cum este şahul. Nu exagerez când spun că acest hobby-profesie ne cimentează relaţiile de familie. Recent, am realizat un mic experiment în premieră: am jucat cu toţii la un open în Sardinia. Experimentul a fost încununat cu succes, atât pe planul rezultatelor, cât şi al atmosferei. Il vom reitera în vară în aceeaşi formulă, dar schimbând ţara: Spania. Rep: De scurt timp ai abordat, cu mult succes, latura dezlegărilor de probleme, devenind campion naţional şi component al echipei reprezentative; ce-ţi propui în această direcţie ? Mihail Marin: S-a întâmplat totul destul de brusc şi neaşteptat. In 2006 am participat la campionatul de dezlegări mai mult ca „obligaţie de serviciu” din partea clubului Dinamo, la care sunt legitimat. Oarecum surprinzător pentru un jucător de turneu, am petrecut 2 ore minunate şi... m-am ales cu medalia de argint. A fost de ajuns ca să devin un dezlegător pasionat... In linii mari, îmi propun două lucruri. Primul, cu adevărat important, este dorinţa de a obţine satisfacţia intelectuală pură pe care ţi-o dă lupta cu noţiunile abstracte şi cu propriile slăbiciuni. Acest lucru este mai greu de realizat în şahul de concurs, unde intervin adeseori factori exteriori legaţi de temperamentul sau comportamentul adversarului sau, şi mai rău, al coechipierilor. Si fiindcă oamenii sunt obişnuiţi să cuantifice totul, chiar şi „nenumărabilul”, voi menţiona că visul meu ascuns este ca până în 2 ani să obţin o clasificare superioară la un campionat mondial sau european. Rep: Să vorbim puţin şi despre relaţia om-computer în şah. Până unde poate merge omul ca să nu ajungă în situaţia de a fi dependent de un computer, ca de un narcotic. Mihail Marin: Este una dintre întrebările foarte importante în ziua de astăzi. Am gustat puţin din toate situaţiile posibile. Aş prezenta ceea ce consider scenariul optim pe care nu întotdeauna îl realizez, dar când îl realizez, mă simt foarte bine şi rezultatele sunt excelente. Omul trebuie să analizeze poziţia pe tablă, pornind de la o carte sau de la o pagină tipărită. Un jucător, un mare maestru, care analizează cu dăruire şi consecvenţă o poziţie sau o variantă, întotdeauna va da rezultate foarte bune pe care te poţi baza, rezultate pe care computerul nu le va răsturna. Va răsturna poate 10%, poate va face mici corecturi. Să vă dau un exemplu. În 1987 mă calificasem în interzonal şi aveam un examen la Maşini Electrice. Învăţam şi, în paralel, analizam o variantă critică din Benoni. A durat cam două săptămâni, examenul l-am luat şi am pus la punct o analiză de care eram foarte sigur, am scris-o în caietul meu de Benoni. La interzonal, Salov a intrat pe analiza respectivă, dar a ieşit foarte repede. În analiză, negrul putea să facă remiză oarecum la limită, se apăra bine şi făcea remiză. Salov a ieşit foarte repede de pe cursul principal, a nimerit în poziţie foarte proastă şi numai cu mare noroc nu a pierdut. Au trecut 20 de ani... Am fost recent în Spania, la Ciudad Real, la un festival grandios, cu foşti campioni, vicecampioni mondiali, cu turneu de şah rapid, blitz şi random. La turneul de blitz, jucam cu negrul cu un mare maestru originar din Letonia, Friedman, mi se pare că are 2640. Pe tablă a survenit, după 12 mutări, poziţia respectivă. Nu am avut nici o dificultate să îmi aduc aminte analiza. El a deviat la un moment dat, mai târziu decât Salov. A făcut o mică concesie, a ajuns în poziţie mai slabă şi a pierdut partida. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată dacă vei analiza o partidă, pornind Fritz-ul sau un modul de analiză. Vei uita această analiză de cum ai închis computerul. Am avut cazuri clare, de adversari, doi mari maeştri, care mi-au zis: “Am văzut că joci c4 la prima mutare, eu n-am jucat niciodată e5, dar ştiu că după e5 poziţia este egală, am analizat 3 ore cu computerul, am ajuns la tablă şi n-am mai ţinut minte nimic.” Au pierdut amândoi ca nişte copii. Dacă vei proceda aşa, nu se va lipi nimic şi partea cea mai gravă, capcana cea mai cumplită a computerului este următoarea: să zicem că eşti jucător de concurs, nu te interesează marea performanţă. Vrei să descoperi adevărul unei poziţii. Porneşti Fritz-ul sau un alt program specific. Ai găsit o variantă, trei ramificaţii, ai închis computerul şi zici că ai găsit adevărul. Nimic mai fals. Computerele au tendinţa să prezinte o listă cu trei mutări candidat care sunt echivalente, dar care au o anumită evaluare. Sunt puse într-o ordine firească, mutarea cea mai bună, mutarea mai putin bună. Efectuezi mutarea cea mai bună, situaţia se repetă timp de 3, 4 mutări. Înmulţim cu 3 sau 4 probabilitatea de greşeală, mutare de mutare şi ajungem la un factor astronomic. Sunt poziţii în care o singură mutare este bună, iar pe aceea computerul nu o va găsi niciodată, deci poziţii de fineţe. Nu vorbesc despre ceva tactic, simplu, la care computerul este foarte bun ca să ne verifice. Un om care se va uita foarte atent la poziţie câteva ore sau câteva zile, va găsi soluţia. Rep: Cunoşti cazuri de şahişti care s-au prăbuşit din cauza dependenţei de computer? Mihail Marin: Am văzut un caz interesant, la San Luis, unde am fost prezent ca secondant la Campionatul Mondial, partida Leko – Anand. Anand a jucat Rusa cu negrul, o deschidere în care negrul pierde greu, dar n-ar trebui să câştige niciodată. Leko a jucat ca o mitralieră primele 23 de mutări, Anand a gândit. După mutarea 23, Leko şi-a luat capul în mâini, cred că a gândit o oră şi a pierdut forţat. Ulterior, el a declarat că a ţinut minte perfect analiza, dar că a uitat că e bună pentru negru şi nu pentru alb, lucru pe care eu nu-l cred. M-am uitat să văd ce spune ‘domnul’ Fritz. Fritz spune că, de-a lungul întregii variante pe care el o sugerează, albul stă poate puţin mai bine, dar poziţia este egală. Când ajungi în sfârşit la mutarea 24, începe să aibă dubii şi el. Leko, fiind jucător cu o anumită înţelegere, a urmat orbeşte ceea ce ‘analizase’, a ajuns acolo şi s-a întrebat de ce poate fi bună poziţia respectivă pentru alb. Poziţia nu este chiar pierdută, dar este un dezastru. Albul trage din greu de remiză, iar psihologic el n-a mai avut capacitatea să se adapteze la situaţie. Este un caz văzut de mine, eu nu cred ce a spus el. Mai este cazul meciului Kramnik – Leko, când, la scorul de 1-1, Kramnik s-a hotărât să intre în Spaniolă şi să-i desfiinţeze Atacul Marshall al lui Leko, după ce evitase varianta şi nu obţinuse nimic. A analizat, a jucat ca o mitraliera până la o poziţie încare computerul spunea că are foarte mare avantaj, +3, o piesă în plus, Leko era în criză de timp dar, cu mutări umane, neştiind părerea computerului, a câştigat în câteva mutări forţat. Iată ce stăpân nemilos poate fi computerul atunci când el îşi depăşeşte condiţia de simplă unealtă, ascultătoare. Este probabil o capcană a omenirii, nu numai în şah. Rep: Care este prototipul viitorului campion mondial? Mihail Marin: S-ar putea ca, la răspunsul acesta, limitele mele de persoană în esenţă conservatoare să genereze un răspuns nu foarte apropiat de realitate. Eu consider că va putea să ajungă un nou Kasparov, nu jucători care prind o formă bună de moment. Va fi un jucător de tipul lui Kasparov, Karpov, care să îşi depăşească cu decenii epoca. Un astfel de jucător va înţelege la adevărata valoare moştenirea şahistă a anilor ’50, ’60, ’70, maxim ’80. Kasparov s-a retras din păcate, îl avem pe Ivanciuk care ar putea fi un astfel de prototip, dar din păcate Ivanciuk nu are sistemul nervos suficient de bine pus la punct pentru a rezista întotdeauna cerinţelor unei competiţii. El este capabil de rezultate fantastice, l-a bătut frecvent pe Kasparov, dar pe ansamblu nu a reuşit să iasă campion mondial. A pierdut finala cu Ponomariov, un jucător mult mai slab decât el. Este de fapt şi o palmă dată sistemului de joc cu o oră şi jumătate pentru toată partida, iar cât timp se va juca în acest ritm nici nu poate fi vorba despre un jucător care să aducă ceva nou. Dacă se va juca şah la 7 ore, atunci putem spera că va ieşi un campion mondial care să lase urme în istoria şahului. Mai este şi Morozevici, care însă are şi el scăderile lui. Evoluţia lui la Linares a fost uluitoare. A generat inovaţii aproape partidă de partidă. Vedeam însă cu disperare că rezultatele lui sunt cu mult sub ceea ce gândea şi producea el. La un moment dat, era pe ultimul loc. Din fericire, spre sfârşit şi-a revenit şi a câştigat ultimele 4 din 5 partide şi a ieşit pe 2, un loc pe care îl merita. Rep: După marele maestru Mihail Marin, după scriitorul Mihail Marin, să vorbim puţin şi despre comentatorul marilor turnee de şah ale lumii. Iată ce grozav este Internetul, comentatorul poate sta acum la mare distanţă de locul desfăşurării competiţiei şi o poate urmări în timp real. Mihail Marin: Apropo de avantajele internetului, zâmbesc uneori când îmi spune cineva ”A, tu eşti la Moscova”, “Tu eşti în Mexic”, pentru că vede comentariile mele de pe chessbase.com. Prima experienţă de acest gen am avut-o anul trecut cu turneul de la Linares şi trebuie să mărturisesc că este unul dintre cele mai plăcute lucruri. Sigur, descoperi şi multe idei fantastice, şi greşeli. În general, când comentez o partidă, încerc să o comentez ca pentru mine. Multă lume mi-a spus că eu comentez foarte clar, lucru pe care alţi mari maeştri nu îl fac. Sunt poate un jucător cu o înţelegere poziţională limitată, tactician care tot timpul gândeşte în mici trucuri, fiţe şi atunci încerc să-mi formulez nişte reguli, de ce poziţia asta este mai bună la alb, de ce este egală şi poate îmi este un pic ruşine de modul meu concret de a gândi şi atunci încerc să îmbrac totul, să generez categorii, să generez principii. Explicându-mi mie acest lucru, probabil că sunt pe întelesul cititorilor care poate au o gândire strategică asemănătoare cu a mea sau mai slabă. Rep: Să vorbim acum şi despre Mihail Marin antrenorul, o nouă vocaţie, ţinând cont de faptul că ai fost invitat în ultimii ani, după ce ai condus naţionala feminină a României, iată că să lucrezi cu componenţii echipei Scoţiei, precum şi în Italia. Cum ai ajuns în această postură, cum te pregăteşti pentru a fi un adevărat profesor în faţa unor elevi pretenţioşi? Mihail Marin: Cumva porţile spre această nouă faţetă mi-au fost deschise de succesul meu ca scriitor. Naţionala Scoţiei, un lot lărgit, fără cei mai tari doi jucători, are, două ori pe an, nişte sesiuni de antrenamente, prelegeri, la Glasgow şi Edinburgh. Invitaţii sunt, de obicei, Jussupow, Dvoreţki, antrenori cu foarte mare faimă. Anul trecut, când se plănuia sesiunea din martie, unul dintre componenţi a întrebat de ce nu îl chemăm pe Marin. Probabil era cineva care îmi citise cărţile, probabil că i-a plăcut modul în care explic. Am fost contactat. Eu am spus că nu am făcut practic niciodată sistematic aşa ceva, să se gândească de două ori şi totuşi au insistat să ţin aceste sesiuni de antrenament şi prelegeri. Despre modul cum m-am pregătit... În general, mi-am căutat exemple care să simt că îmi plac şi mie şi mă învaţă ceva şi pe mine, exemple care să-mi pună mintea la încercare. Dacă un exemplu nu l-am considerat bun ca exerciţiu, din cauză că nu aduce ceva nou, pur şi simplu l-am scos. Sigur că ai nevoie - 30 de ore au fost cu totul - de multe exemple, de cel puţin 100 de fragmente de partidă şi nu este aşa uşor să le găseşti. Se pare că au fost mulţumiţi de prestaţia mea, sper sincer că le-a folosit, ei au declarat că da. Pe acelaşi calapod s-a modelat şi invitaţia în Italia. Federaţia italiană concesionează Academiei şahiste “Le due Torri” câteva sesiuni de 20 de ore cu loturile de perspectivă, maeştri internaţionali şi maeştri FIDE, cel mai slab avea 2280, cel mai tare, aproape 2500. A fost un aspect anecdotic. În Italia am ajuns să fiu cunoscut prin faptul că volumul “Learn from the Legends”, care a câştigat premiul pentru Cartea anului la Chesscafe, a fost tradus în italiană şi a câştigat, ce coincidenţă, premiul pentru Cartea anului acordat de Federaţia Italiană de Şah. Şi presupun că s-a repetat istoria, cineva a spus probabil “ce-ar fi să-l chemăm şi pe Marin”. Anecdoticul acestei vizite a fost că, după ce stabilisem totul foarte clar şi după ce luasem şi biletele de avion, preşedintele Academiei mi-a spus “băieţii noştri nu ştiu prea bine engleză, ar fi bine dacă ai vorbi în ... italiană”. Era un aspect foarte plăcut pentru mine, eu sunt o optime italian, o pereche de străbunici au venit din Lombardia în Dobrogea ca să caute o viaţă mai bună – sună ciudat la nivelul anului 2007 – dar aşa erau vremurile. Era însă o problemă, eu nu vorbesc italiană. Mai aveam 3 săptămâni. Am încercat să mă eschivez, dar mi-au spus că pot să strecor şi cuvinte în engleză. M-am gândit că, vorbind spaniolă, pot strecura cuvinte în spaniolă. De fapt, lucrul cel mai greu nu a fost nu să pregătesc materiale, o parte dintre ele le aveam pregătite, pe lângă experienţa pe care o deţin. Nu am refolosit nimic din materialele din Scoţia deoarece unul dintre elevii din Scoţia, Sabino Brunello, era invitat special în Italia. Principala dificultate a fost să învăţ un pic de italiană inteligibilă. Diferenţele între spaniolă şi italiană nu sunt cuvintele mari, ci micile cuvinte, rădăcinile. Am reuşit, şi o consider una dintre marile mele victorii, să pot ţine nişte lecţii de şah într-o limbă pe care nu o vorbisem niciodată. Rep: În ce locuri din lume îţi place să revii ? Mihail Marin: Spania, Italia, Olanda, Suedia, Argentina... sunt o mulţime. Am şi câteva ţări în care sper ca paşii să nu mă mai poarte niciodata în viitor, dar nu le voi menţiona pentru a nu jigni sensibilitatea vreunuia dintre cititori. Ah, era să uit: cel mai mult îmi place să revin în... România. (Interviu realizat de Ştefan Baciu)  ©Federaţia Română de Şah Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah.