Vă situaţi printre veteranii şahului românesc, fiind deci un bun cunosător al fenomenului. De pe această poziţie, v-aş ruga să ne vorbiţi despre modul cum se contura atmosfera şahistă-problemistică bucureşteană din deceniul 1950-1960, în care v-aţi format.
Pe atunci eram în prima etapă a tinereţii (născut la 9 februarie 1932) şi principalele mele activităţi erau legate inerent de terminarea studiilor liceale, începutul unei profesii tehnice, efectuarea serviciului militar, închegarea unei familii şi demersuri derivate din toate acestea.
Legătură cu mişcarea şahistă oficială am avut, în acel timp, doar prin presa de specialitate care, începând cu mijlocul anului 1950, s-a unificat în „Revista de Şah”, organ al F.R.Ş. În acest sens, de prin 1947 am făcut cunoştinţă cu gama largă a tipurilor de activităţi şahiste, datorită unor publicaţii serioase ca „Revista Română de Şah” (1947-1949, redactor Milu Milescu), „Şah” (1948-1949, redactor Petre Seimeanu) şi a unor rubrici săptămânale din câteva cotidiene mai răspândite. Ca urmare, am avut şi ocazia unor contacte directe cu câteva personalităţi şahiste ale acelor ani, ca de exemplu Sigmund Herland şi Eugen Rusenescu, dar la dezbaterea ideilor reformatoare din acele timpuri (mai ales prin cafenele, parcuri şi asociaţii private) nu am participat. Am constatat însă că, datorită intervenţiei statului, totul a devenit mai structurat, mai dinamic şi mai calitativ. Consider că în acest deceniu s-a construit platforma de pe care s-a propulsat şahul românesc în deceniile următoare. S-au pus bazele cluburilor şi regulamentelor de şah, a pregătirii sistematice prin antrenori, s-a constituit corpul de arbitri oficiali, s-a tradus din literatura străină de specialitate (accesibilă fiind doar cea sovietică), s-a reluat corespondenţa cu unele publicaţii străine (în special cele de orientare socialistă), s-a ţinut cont de documentaţia normativă a FIDE (foarte important fiind Codex-ul adoptat în 1958 la Piran-Iugoslavia şi tradus de Victor Cuciuc), s-a trecut la permanentizarea unor competiţii şi campionate diferite şi la obţinerea clasificărilor prin categorii şi titluri. Totul a mers „crescendo”, inclusiv rezultatele de răsunet, până prin 1990 când  şahul n-a mai beneficiat de o susţinere substanţială din partea statului.
 
Acum, la senectute, cum priviţi influenţa pe care au avut-o preocupările şahiste asupra formării personalităţii dvs. pe tărâm individual, profesional şi social ?
Întâlnirea mea cu şahul a avut loc în adolescenţă şi de atunci i-am rămas ataşat în mod entuziast. Încet, încet, mi-am dat însă seama că privit drept obiectiv de performanţă sportivă şahul este un devorator de timp, un acaparator de preocupări şi un izolator de la alte activităţi sociale, instaurând o subjugare care, dacă nu e temperată, devine malefică. Nu cred că am avut calităţile unui performer, dar am sesizat că practicarea şahului de orice fel ajunge să fie benefică atunci când aceasta devine un obiectiv cultural, direcţie în care şahul îşi dezvăluie afinităţile cu tot felul de arte şi ştiinţe ! Caracteristicile lui logice, geometrico-algebrice, psihice, algebrico-planice şi lesne comunicabile internaţional te fac mai permeabil la raţionamente detectiviste, poezie ideatică, nuvelistică, pictură, însuşire de limbi străine, istorie şi... comportament civilizat. Dar, peste toate acestea, te îndeamnă, te îndrumă şi te „cheamă” la creaţie, îţi înlesneşte valorificarea trăsăturilor umane de a produce ceva nou şi asta mai ales în compoziţia de studii şi probleme care este larg accesibilă. Importanţa acestei particularităţi este colosală căci, de exemplu, prima mie de ani din istoria tehnicii şahiste nu se cunoaşte decât din poziţiile (nu partidele !) de tip „problemă” sau studiu (denumite pe atunci „mansuba” şi „tabia”), prezentate şi analizate în manuscrisele dintre secolele IX şi XVI !
Deci avem de-a face cu o multitudine de aspecte ce se constituie în factori (nedidacticişti) de educaţie şi pregătire.
 
Sunteţi una dintre figurile legate de existenţa celei mai importante publicaţii de gen din România, „Buletinul Problemistic”. Care a fost contextul apariţiei lui ?
Problemistica românească a avut competitori de cursă lungă, dar „profesori” sporadici. Ideile, tehnica, stilul, construcţia, într-un cuvânt toată „arhitectura” compoziţiei şahiste practicată de noii componişti se baza pe imitaţie, împrumut, adaptare, întrucât teoria genului nu beneficia de manuale sau tratate complete şi temeinice în limba română. O „şcoală a compozitorului” (şi implicit „dezlegător avizat” plus „jude obiectiv”) cu doar foarte scurte texte explicative ce apăreau săptămânal, a iniţiat şi susţinut între anii 1960-1980 veteranul profesor-stimulator Anatole F.Ianovcic în periodicul „Flacăra/Tribuna Sibiului”. Aceste „mici cursuri” au completat multe bagaje de specialitate la amatorii din toată ţara. Tot pe baza muncii lui, dar cu sprijin din aparatul de conducere a F.R.Ş. (Octav Costăchel, George Teodoru) a apărut trimestrial, începând din 1971, „Buletinul Problemistic”, în scopul sprijinirii, perfecţionării şi afirmării compoziţiei româneşti în toată gama genurilor ei de manifestare internaţională. Trebuie ţinut cont că rubrica din „Revista română de şah” păstra o linie conservatoare, sub redacţia lui Iosif Grosu, în timp ce noi căutam o gură de aer proaspăt din zone mai exotice !
„Buletinul” trăia în condiţii tehnice boeme ! Era dactilografiat, apoi multiplicat în 200 de exemplare, trimis gratuit în străinătate la diferite organe şi publicaţii de specialitate (cca 100 ex.), iar în ţară aproape la fel, deşi unii amatori mai contribuiau la taxele de expediţie poştală pentru toţi ceilalţi ! Nicio retribuire pentru orice fel de muncă sau cheltuială depusă de către „realizatori”, care mai şi umblau după unele aprobări legale necesare ocazional, întrucât fiecare pagină trebuia să primească o viză de conformitate potrivit canoanelor vremii. Ulterior, începând cu numărul 34 din 1980, sub redactarea generală a regretatului Mircea Manolescu, maestru FIDE la compoziţie şahistă, conţinutul „Buletinului” ajunsese de notorietate mondială, fiind invidiat chiar şi de problemiştii sovietici. Personal, am participat masiv la toată existenţa BP-ului, îndeplinind tot felul de roluri şi funcţii necesare edificării lui. Separat trebuie însă menţionată şi înţelegerea pe care i-au acordat-o toţi secretarii generali ai FRŞ cu care am avut de-a face.
„Buletinul Problemistic” a fost liantul, manualul şi organizatorul problemisticii româneşti timp de peste 35 de ani, până în anul 2007, când nu a mai putut apărea, din cauze independente de voinţa colegiului său de redacţie (propriu-zis nu e vorba de o sistare, ci de o îngheţare a activităţii). Abia de atunci, cu toate că „Revista română de şah” dispăruse din 1992, activitatea noastră componistică s-a diminuat şi fragmentat, cu excepţia unor mici enclave din jurul revistelor particulare „Quartz” (Tulcea, red.Paul Răican), care apărea încă dinainte de anul 2000 şi „Euxinus Pontus” (Constanţa, red. Stelian Lambă), cu textele în limba franceză şi engleză. În schimb a luat o mare dezvoltare dezlegarea problemelor şi studiilor de şah (promotor Dinu-Ioan Nicula), prin numeroasele concursuri oficiale incluse în calendarul competiţional.
 
Mă bucur pentru aprecierea pe care o daţi implicării mele în popularizarea fenomenului dezlegărilor. În bună parte vă sunt dator, dacă mă gândesc la corespondenţa pe care am purtat-o cu dvs. în jurul anului 1980, precum şi la participarea mea în finalele de dezlegări ale Capitalei (1983-1988), pe care le-aţi arbitrat împreună cu dl.Neculai Chivu, la sălile Arhitectura şi Calculatorul.
Acelea au fost alte timpuri... Mai aproape de prezent, personal sunt mulţumit că în vara anului 2005 te-am putut recomanda secretarului general d-na Juncu, iar de atunci lucrezi la Federaţie.
 
În calitatea dvs. de arbitru internaţional, puteţi face o trecere în revistă a factorilor deontologici legaţi de  jurizareai concursurilor de compoziţie şahistă ?
Prin aplicaţiile de pe computer, obişnuitele capacităţi umane de calcul logic, memorie, raţionament, metodică şi dibăcie în şah sunt surclasate. Programele pot înlocui jucătorul, dezlegătorul, antrenorul,  organizatorul... dar nu şi compozitorul, cu toate că acestuia îi poate prelua din obligaţiile uzuale privind corectitudinea, prioritatea şi versatilitatea lucrărilor sale. Deşi compunerea problemelor şi studiilor de şah nu mai e chiar o „artă artizanală”, produsă integral de un autor uman, însemnătatea ei ca act creativ deosebit de alte asemenea creaţii similare încă nu poate fi stabilită prin electronică şi automatizare. Realizarea unei idei constructive, mecanismul efectelor tactico-strategice, economia materialului şi a mutărilor, exploatarea pieselor şi a spaţiului, etapele soluţiei, originalitatea şi noutatea, tot ansamblul şi fiecare detaliu, se supun unor considerente calitative (dependente de epocă şi criterii estetice dominante în habitat), printr-o examinare în urma căreia să rezulte valoarea momentană a produsului şahist-problemistic. Pentru a înlătura – pe cât posibil – subiectivismul sau partizanatul inerent, această jurizare se încredinţează unor problemişti (compozitori, dezlegători sau redactori) de o certă şi recunoscută reputaţie independentă, cu destulă vechime în domeniu şi deprindere în a comunica clar şi motivat. Însăşi prestaţia lor e apoi „verificată”, căci verdictul unei definitive clasificări estetico-tehnice devine document istoric ! Şi istoria pe mulţi judecători i-a judecat...
Ca atare, judele unui concurs de compoziţie ar trebui să fie un critic de artă competent, cinstit cu ceea ce afirmă, sârguincios în a descoperi şi recompensa moral orice aspect valoros al compoziţiei pe care o analizează, imparţial dar şi stimulator în comentarii, să elogieze reuşita dar să nu condamne eşecul, să fie interesat de operă şi nu de oportunităţi, să-şi motiveze (şi cu probe) deciziile controversabile, deci arbitrajul prestat să fie nu divin, ci ideal ! Dacă a studiat sute şi mii de compoziţii şahiste are premise şi pentru a le ierarhiza. Desigur că între timp a îmbătrânit ceea ce l-a făcut, poate, mai obiectiv !
 
Din galeria problemiştilor cu care aţi colaborat, care au avut o pondere mai importantă în relaţia cu dvs. ?
Legăturile şahiste dintre problemişti s-au dovedit a fi un bun mijloc de perfecţionare reciprocă în domeniu. Desigur, o corespondenţă mai amplă şi îndelungată pe teme de interes comun, un schimb de păreri şi propuneri pentru o construcţie sau soluţie, un ajutor în documentare şi alte asemenea contribuţii, devin aspecte uzuale şi cantitatea lor în timp este destul de mare.
Cele mai fructuoase îmi par întâlnirile restrânse şi repetate (săptămânal) dintre 2-4 problemişti, în colocvii ce dezbat lucrările proprii sau ale altora, confluenţa ideilor şi temelor actuale din diverse şcoli de compoziţie, mecanisme şi dispozitive de variante, criterii de apreciere etc., schimbând între participanţi, experienţe şi cunoştinţe. Unele dintre aceste discuţii devin definitorii pentru orizontul şahist individual şi printre acelea în care am fost angrenat consider mai deosebite pe cele de mai lungă durată, în care s-au evidenţiat şi frumoase trăsături de caracter, inteligenţă şi amiciţie ale unor astfel de coechipieri.
Persoane cu care am colaborat au fost câteva zeci, dar mai ataşat şi mai condescendent m-am simţit faţă de câteva „personalităţi” pe care ţin să le menţionez:
Astfel au fost Constantin Albişoru – un foarte bun dezlegător şi procurator de reviste problemistice, Viorel Diaconu – prodigios traducător şi un foarte inspirat componist, Marcel Tancău – redactor perseverent al buletinului şahist „Pionul” din Bacău, Sergiu Than – filosof al problemisticii şi constructor de poziţii surprinzătoare, Duţă Badea – analizator profund şi eretic în raport cu convenţiile generalizate, Victor Cuciuc – animator permanent şi cu viteză de sprinter în compunere (căruia i-am dedicat anul trecut o micromonografie lansată la Brăila graţie d-lui consilier Doroftei), Ully Friedberg – mare descoperitor de noutăţi şahiste remarcabile şi compozitor nonconformist, Emil Gherman – sintetizator de genuri problemistice, Gheorghe Leu – impetuos demolator al rânduielilor clasice din teoria problemisticii, Stelian Lambă – conştiincios truditor şi arhitect al problemei, Nicolae Lenţa – singuratic explorator în jungla speciilor problemisticii, aceste „flashuri” caracterizându-i incomplet.
Mai substanţiale şi cu directă influenţă asupra mea au fost însă convorbirile şi exemplificările desfăşurate în compania unor maeştri consacraţi precum Anatole Ianovcic – răbdător, meticulos şi mare cunoscător, Virgil Nestorescu – exigent şi perfecţionist redutabil, Radu Drăgoescu – discret creator în câteva domenii artistice, Mircea Manolescu – puternic şi omniprezent compozitor şi organizator, Mihai Olariu – modest, dar tenace şi convingător, Neculai Chivu – sprijinitor al multor tineri talentaţi şi al clasicismului în problemistică.
Însă mai mult decât „câte ceva” ar mai fi de spus şi despre Iosif Grosu, Paul Răican, Nicolae Gheran, Ion Murăraşu, Adrian Storişteanu, Petrache Popa, Gheorghe Telbis şi, mai ales, despre cei doi „neproblemişti” d-l Marian Stere şi d-na Teodorina Nicula, care m-au ajutat enorm în preocupările mele de a alcătui o galerie a problemiştilor autohtoni dintre anii 1860-1960 !
Majoritatea celor de mai sus nu doar au practicat problemistica, ci au şi inovat-o, fiind creatori sau precursori de idei, teme şi perfecţionări recunoscute internaţional şi toate aceste contribuţii româneşti la perena artă a compoziţiei şahiste vor trebui editate la un moment dat. Este o secţiune la care, poate, îşi vor aduce contribuţia şi noile generaţii de problemişti pe care, în mod cert, le va produce actuala noastră mişcare şahistă. Mă gândesc în primul rând la feeriştii Eric Huber şi Vlaicu Crişan (a cărui victorie la Turneul olimpic de compoziţie 2010 este strălucită), promotori ai spectaculosului gen ajutor-invers, care an de an prilejuieşte organizarea „Turneului Tzuica” la Congresele Mondiale de Compoziţie Şahistă ! Stăm promiţător şi la capitolul etudistică, prin abnegaţia lui Arpad Rusz. Merită amintită şi pasiunea Deliei Duca, deşi n-a fost încă răsplătită prin rezultate pe măsură la dezlegări; eu cred însă că ea are o reală vocaţie componistică, raţiune pentru care i s-a şi acordat Trofeul „Radu Drăgoescu” pe anul 2009.
Dau sugestia, celor interesaţi, să consulte rubrica de „Compoziţie şahistă” de pe site-ul F.R.Ş., pentru că de acolo vor fi direcţionaţi spre multe surse de documentare utile.
 
Ce rezultate personale mai deosebite aţi obţinut în cadrul compoziţiei şahiste ?
Bilanţul producţiei mele şahist-problemistice cred că e mai puţin relevant în compoziţie decât în publicistica aferentă, în special cea de factură tehnică şi istoriografică.
Ca palmares, am obţinut la cele circa 200 de probleme ce mi s-au publicat până acum (şi din care numai aproximativ o jumătate sunt mai „elaborate”) un număr total de 57 distincţii, din care de nivel „recomandare” 25, de „menţiune onorabilă” 14 şi de categoria „premiu” 18, din care 7 premii întâi acordate la lucrări în care am realizat câteva tematici deosebite şi inovatoare. La Campionatele naţionale am participat în perioadele 1969-1980 şi 1991-2002, obţinând locuri mai mult pe lângă podium şi doar câteodată titluri de campion (1997-1998 la secţiile „ajutoare” şi „inverse” şi vicecampion 2000-2002 la aceleaşi secţii). La Campionatele Capitalei am participat între anii 1981-1985, obţinând în 1981 locul întâi la secţia studii şi locul doi pe ansamblu, iar în 1983-1984 locul trei la secţia problemelor cu trei şi mai multe mutări ca soluţie. La primul Campionat mondial individual de compoziţie WCCI 1998-2000 am fost clasificat pe locul 30 la secţia feerice şi locul 50 la secţia ajutoare.
O parte din aceste rezultate şi-au fundamentat obţinerea succesivă a categoriilor de clasificare sportivă până la inclusiv titlul de maestru al sportului (2001) la compoziţie şahistă. În paralel, apreciindu-mi-se (...sau cel puţin aşa sper) competenţa teoretică şi obiectivă, am fost solicitat la arbitraje şi jurizări în care am stabilit clasamente motivate tehnic la aproape 40 de concursuri naţionale şi internaţionale de problemistică în diverse genuri de compoziţie şahistă (orto, hetero, retro). Ca urmare, am obţinut succesiv toate categoriile de arbitru până la inclusiv cea de arbitru internaţional la două specialităţi (probleme cu mat direct sau invers în 2 mutări) în 2001.
Repetatele mele alegeri şi cooptări în Comisia Centrală de problemistică a F.R.Ş. (şi episodic în cea a municipiului Bucureşti) m-au familiarizat cu cerinţele operative ale organizării activităţii şi concursurilor de compoziţie-dezlegări, ceea ce odată cu rezolvarea aspectelor curente de desfăşurare mi-a înlesnit şi elaborarea de regulamente pentru clasificarea sportivă la dezlegări, compoziţie şi arbitraj (unele mai sunt valabile şi acum) şi propunerea de noi teme compoziţionale, fapt ce a stimulat dezvoltarea competiţiilor.
Totodată, începând cu 1972 mi s-au publicat peste 70 de articole, însumând circa 500 de pagini dactilografiate, referitoare la diferite aspecte din gama şahului problemistic şi a conexiunilor sale culturale. De întindere mai mică sau mai mare, ele tratează subiecte variate (tehnico-tematice, constructiv-compoziţionale, istorice, nuvelistice, monografii de compozitori şi creaţii, seriale explicative ş.a.), dintre care aş aminti ca mai „grupate” peste 15 suplimente la „Buletin Problemistic” (1974-2009), foiletoane din „Revista română de şah” (1976-1979) şi „Divertissima” (2002-2003), capitole din cărţile „Şahul artistic” (ed.1979) de Anatole F.Ianovcic, „Wolfgang Pauly” (2001) de M.Stere şi întreg volumul „Radu Drăgoescu” (2004). Sper să pot continua această activitate de autor, deoarece multe alte subiecte şi multe alte materiale îşi aşteaptă concretizarea.
 
V-aţi afirmat şi prin consecvente preocupări de istorie a problemisticii româneşti. Cum s-au concretizat ele ?
Până spre sfârşitul secolului XX, începuturile compoziţiei din România erau aproape necunoscute şi destul de incerte. Cărţi despre, dar mai ales de către problemişti români, au apărut rarisim şi îndeosebi în străinătate (SUA, Anglia, Olanda, Elveţia, Rusia). Puţinele cercetări de izvoare documentare şahist-problemistice începute de Milu Milescu, Ully Frieberg, Dan Berşadschi, Constantin Ştefaniu şi Marian Stere au fost parţiale şi concentrate pe surse izolate. Impulsionat de faptul că în 1975 am descoperit la Muzeul Sportului din Bucureşti cea mai veche lucrare de şah apărută pe teritoriul ţării noastre (Oradea 1784, scrisă în latină, fiind o adaptare după cartea lui Ph.Stamma, apărută la Paris în 1737) am început să caut documente şi arhive, care să clarifice primele noastre afirmări problemistice.
Prima satisfacţie în această activitate am avut-o în anul 1978, când în urma publicării articolului meu din „Revista română de şah” şi a apelului lansat către colaboratorii din ţară şi străinătate s-a putut identifica prima problemă românească de şah care a participat la un concurs internaţional. E vorba de creaţia lui Constantin Scheletti, avocat din Tulcea, care a concurat în 1880 la Congresul mondial de şah de la New York, cu problema purtând motto-ul: „Fă-mă cu noroc şi m-aruncă-n foc !”
Rezultatele mi-au fost modeste până spre anul 2001, când Dinu-Ioan Nicula a luat legătura cu marile biblioteci şahiste din SUA şi Franţa, care ne-au ajutat cu materiale esenţiale, ce au luminat multe presupuneri deformate de timp şi de lipsa de informaţii. În paralel, tot el a coordonat o acţiune de cercetare intensivă la Biblioteca Academiei Române, soldată cu un fond acumulat de mai multe sute de probleme, care ne erau necunoscute până atunci. Datorită muncii noastre comune, au apărut între 2005 şi 2007 trei broşuri („Suplimentele BP” nr.12,13,14), în care este prezentată aproape toată opera problemistică autohtonă din sec.XIX (apărută în presa internă şi externă) şi din primul sfert al veacului XX
Astfel, în Suplimentul 12 sunt prezentate şi comentate problemele publicate în revista „Familia” între 1871-1882, mai întâi la Pesta (unde a debutat şi Eminescu), apoi la Oradea.
Un număr important de compoziţii (reflectate în Suplimentul BP nr.13) ne-a furnizat ziarul „Adevărul”, care din 1895 a început să publice probleme, continuând până în 1899 (inclusiv prin suplimentele „Adevărul ilustrat” şi „Adevărul de joi”), printre acestea numărându-se şi prima creaţie feminină autohtonă, semnată în 1897 de Jeanette Combla.
O maximă importanţă a prezentat pentru mine, din punct de vedere istoric, Suplimentul 14 „Autori din teritoriile româneşti în publicaţii străine”, care a lămurit definitiv paternitatea problemei nr.1 a compoziţiei noastre, publicată în 1868 de Mihail C.Sutzu (1841-1933) în revista franceză „La Strategie”.
Acţiunea de „recuperare a moştenirii istorice” continuă, pentru că vastul material componistic descoperit şi aflat în studiu este departe de a-şi fi epuizat resursele.
 
Intrând mai adânc în peisaj, care este stadiul actual şi cel de perspectivă a monografierii operei diverşilor componişti români ?
Separat am publicat în mici broşuri extrase selecţionate din lucrările unor componişti din trecut precum Mihai Stan, Sergiu Than, Silviu Balcu, Octav Costăchel, Francisc Szalay, I.A.Schiffmann, Victor Cuciuc şi alţii. Ţin să menţionez însă că, în paralel, au fost întocmite şi lucrări – care acum pot fi numite „istorice” – de către autori ca: Sigmund Herland, Paul Farago, M.Niemeijer (despre W.Pauly), Gabriel Baumgartner/Odette Vollenweider (despre I.A.Schiffmann), Volodia Vaisman (despre Paul Leibovici), Emanuel Reicher, Marcel Tancău (despre A.F.Ianovcic), Virgil Nestorescu, Emilian .Dobrescu, Mircea Manolescu, Gh. Leu, Gh. Telbis şi Marian Stere (despre W.Pauly).
În plus, cu multe străduinţe şi cheltuieli, am reuşit să strâng un fond documentar din mai toate publicaţiile şahist-problemistice româneşti din secolele XIX - XX şi să întocmesc un fişier cu cca 5000 de probleme şi studii (fără a le include pe cele apărute în volume separate) ale celor cca 300 de compozitori români care s-au afirmat până în 1950. Însă pentru deplina cunoaştere a realei contribuţie adusă de compatrioţii noştri la moştenirea şahist-problemistică mondială mai sunt multe de făcut, iar Federaţia Română de Şah poate avea o implicare deosebit de benefică, printr-un efort convergent de focusare asupra laturii istorice a tuturor ramurilor şahului.

Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, februarie 2010
© Federaţia Română de Şah

Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah