|
Vă situaţi printre veteranii şahului românesc, fiind
deci un bun cunosător al fenomenului. De pe această poziţie,
v-aş ruga să ne vorbiţi despre modul cum se contura
atmosfera şahistă-problemistică bucureşteană din deceniul
1950-1960, în care v-aţi format. Pe atunci eram în
prima etapă a tinereţii (născut la 9 februarie 1932) şi
principalele mele activităţi erau legate inerent de
terminarea studiilor liceale, începutul unei profesii
tehnice, efectuarea serviciului militar, închegarea unei
familii şi demersuri derivate din toate acestea. Legătură
cu mişcarea şahistă oficială am avut, în acel timp, doar
prin presa de specialitate care, începând cu mijlocul anului
1950, s-a unificat în „Revista de Şah”, organ al F.R.Ş. În
acest sens, de prin 1947 am făcut cunoştinţă cu gama largă a
tipurilor de activităţi şahiste, datorită unor publicaţii
serioase ca „Revista Română de Şah” (1947-1949, redactor
Milu Milescu), „Şah” (1948-1949, redactor Petre Seimeanu) şi
a unor rubrici săptămânale din câteva cotidiene mai
răspândite. Ca urmare, am avut şi ocazia unor contacte
directe cu câteva personalităţi şahiste ale acelor ani, ca
de exemplu Sigmund Herland şi Eugen Rusenescu, dar la
dezbaterea ideilor reformatoare din acele timpuri (mai ales
prin cafenele, parcuri şi asociaţii private) nu am
participat. Am constatat însă că, datorită intervenţiei
statului, totul a devenit mai structurat, mai dinamic şi mai
calitativ. Consider că în acest deceniu s-a construit
platforma de pe care s-a propulsat şahul românesc în
deceniile următoare. S-au pus bazele cluburilor şi
regulamentelor de şah, a pregătirii sistematice prin
antrenori, s-a constituit corpul de arbitri oficiali, s-a
tradus din literatura străină de specialitate (accesibilă
fiind doar cea sovietică), s-a reluat corespondenţa cu unele
publicaţii străine (în special cele de orientare
socialistă), s-a ţinut cont de documentaţia normativă a FIDE
(foarte important fiind Codex-ul adoptat în 1958 la
Piran-Iugoslavia şi tradus de Victor Cuciuc), s-a trecut la
permanentizarea unor competiţii şi campionate diferite şi la
obţinerea clasificărilor prin categorii şi titluri. Totul a
mers „crescendo”, inclusiv rezultatele de răsunet, până prin
1990 când şahul n-a mai beneficiat de o susţinere
substanţială din partea statului. Acum, la
senectute, cum priviţi influenţa pe care au avut-o
preocupările şahiste asupra formării personalităţii dvs. pe
tărâm individual, profesional şi social ? Întâlnirea
mea cu şahul a avut loc în adolescenţă şi de atunci i-am
rămas ataşat în mod entuziast. Încet, încet, mi-am dat însă
seama că privit drept obiectiv de performanţă sportivă şahul
este un devorator de timp, un acaparator de preocupări şi un
izolator de la alte activităţi sociale, instaurând o
subjugare care, dacă nu e temperată, devine malefică. Nu
cred că am avut calităţile unui performer, dar am sesizat că
practicarea şahului de orice fel ajunge să fie benefică
atunci când aceasta devine un obiectiv cultural, direcţie în
care şahul îşi dezvăluie afinităţile cu tot felul de arte şi
ştiinţe ! Caracteristicile lui logice, geometrico-algebrice,
psihice, algebrico-planice şi lesne comunicabile
internaţional te fac mai permeabil la raţionamente
detectiviste, poezie ideatică, nuvelistică, pictură,
însuşire de limbi străine, istorie şi... comportament
civilizat. Dar, peste toate acestea, te îndeamnă, te îndrumă
şi te „cheamă” la creaţie, îţi înlesneşte valorificarea
trăsăturilor umane de a produce ceva nou şi asta mai ales în
compoziţia de studii şi probleme care este larg accesibilă.
Importanţa acestei particularităţi este colosală căci, de
exemplu, prima mie de ani din istoria tehnicii şahiste nu se
cunoaşte decât din poziţiile (nu partidele !) de tip
„problemă” sau studiu (denumite pe atunci „mansuba” şi
„tabia”), prezentate şi analizate în manuscrisele dintre
secolele IX şi XVI ! Deci avem de-a face cu o multitudine
de aspecte ce se constituie în factori (nedidacticişti) de
educaţie şi pregătire. Sunteţi una dintre
figurile legate de existenţa celei mai importante publicaţii
de gen din România, „Buletinul Problemistic”. Care a fost
contextul apariţiei lui ? Problemistica românească a
avut competitori de cursă lungă, dar „profesori” sporadici.
Ideile, tehnica, stilul, construcţia, într-un cuvânt toată
„arhitectura” compoziţiei şahiste practicată de noii
componişti se baza pe imitaţie, împrumut, adaptare, întrucât
teoria genului nu beneficia de manuale sau tratate complete
şi temeinice în limba română. O „şcoală a compozitorului”
(şi implicit „dezlegător avizat” plus „jude obiectiv”) cu
doar foarte scurte texte explicative ce apăreau săptămânal,
a iniţiat şi susţinut între anii 1960-1980 veteranul
profesor-stimulator Anatole F.Ianovcic în periodicul
„Flacăra/Tribuna Sibiului”. Aceste „mici cursuri” au
completat multe bagaje de specialitate la amatorii din toată
ţara. Tot pe baza muncii lui, dar cu sprijin din aparatul de
conducere a F.R.Ş. (Octav Costăchel, George Teodoru) a
apărut trimestrial, începând din 1971, „Buletinul
Problemistic”, în scopul sprijinirii, perfecţionării şi
afirmării compoziţiei româneşti în toată gama genurilor ei
de manifestare internaţională. Trebuie ţinut cont că rubrica
din „Revista română de şah” păstra o linie conservatoare,
sub redacţia lui Iosif Grosu, în timp ce noi căutam o gură
de aer proaspăt din zone mai exotice ! „Buletinul” trăia
în condiţii tehnice boeme ! Era dactilografiat, apoi
multiplicat în 200 de exemplare, trimis gratuit în
străinătate la diferite organe şi publicaţii de specialitate
(cca 100 ex.), iar în ţară aproape la fel, deşi unii amatori
mai contribuiau la taxele de expediţie poştală pentru toţi
ceilalţi ! Nicio retribuire pentru orice fel de muncă sau
cheltuială depusă de către „realizatori”, care mai şi umblau
după unele aprobări legale necesare ocazional, întrucât
fiecare pagină trebuia să primească o viză de conformitate
potrivit canoanelor vremii. Ulterior, începând cu numărul 34
din 1980, sub redactarea generală a regretatului Mircea
Manolescu, maestru FIDE la compoziţie şahistă, conţinutul
„Buletinului” ajunsese de notorietate mondială, fiind
invidiat chiar şi de problemiştii sovietici. Personal, am
participat masiv la toată existenţa BP-ului, îndeplinind tot
felul de roluri şi funcţii necesare edificării lui. Separat
trebuie însă menţionată şi înţelegerea pe care i-au
acordat-o toţi secretarii generali ai FRŞ cu care am avut
de-a face. „Buletinul Problemistic” a fost liantul,
manualul şi organizatorul problemisticii româneşti timp de
peste 35 de ani, până în anul 2007, când nu a mai putut
apărea, din cauze independente de voinţa colegiului său de
redacţie (propriu-zis nu e vorba de o sistare, ci de o
îngheţare a activităţii). Abia de atunci, cu toate că
„Revista română de şah” dispăruse din 1992, activitatea
noastră componistică s-a diminuat şi fragmentat, cu excepţia
unor mici enclave din jurul revistelor particulare „Quartz”
(Tulcea, red.Paul Răican), care apărea încă dinainte de anul
2000 şi „Euxinus Pontus” (Constanţa, red. Stelian Lambă), cu
textele în limba franceză şi engleză. În schimb a luat o
mare dezvoltare dezlegarea problemelor şi studiilor de şah
(promotor Dinu-Ioan Nicula), prin numeroasele concursuri
oficiale incluse în calendarul competiţional.
Mă bucur pentru aprecierea pe care o daţi implicării mele în
popularizarea fenomenului dezlegărilor. În bună parte vă
sunt dator, dacă mă gândesc la corespondenţa pe care am
purtat-o cu dvs. în jurul anului 1980, precum şi la
participarea mea în finalele de dezlegări ale Capitalei
(1983-1988), pe care le-aţi arbitrat împreună cu dl.Neculai
Chivu, la sălile Arhitectura şi Calculatorul. Acelea
au fost alte timpuri... Mai aproape de prezent, personal
sunt mulţumit că în vara anului 2005 te-am putut recomanda
secretarului general d-na Juncu, iar de atunci lucrezi la
Federaţie. În calitatea dvs. de arbitru
internaţional, puteţi face o trecere în revistă a factorilor
deontologici legaţi de jurizareai concursurilor de
compoziţie şahistă ? Prin aplicaţiile de pe
computer, obişnuitele capacităţi umane de calcul logic,
memorie, raţionament, metodică şi dibăcie în şah sunt
surclasate. Programele pot înlocui jucătorul, dezlegătorul,
antrenorul, organizatorul... dar nu şi compozitorul,
cu toate că acestuia îi poate prelua din obligaţiile uzuale
privind corectitudinea, prioritatea şi versatilitatea
lucrărilor sale. Deşi compunerea problemelor şi studiilor de
şah nu mai e chiar o „artă artizanală”, produsă integral de
un autor uman, însemnătatea ei ca act creativ deosebit de
alte asemenea creaţii similare încă nu poate fi stabilită
prin electronică şi automatizare. Realizarea unei idei
constructive, mecanismul efectelor tactico-strategice,
economia materialului şi a mutărilor, exploatarea pieselor
şi a spaţiului, etapele soluţiei, originalitatea şi
noutatea, tot ansamblul şi fiecare detaliu, se supun unor
considerente calitative (dependente de epocă şi criterii
estetice dominante în habitat), printr-o examinare în urma
căreia să rezulte valoarea momentană a produsului
şahist-problemistic. Pentru a înlătura – pe cât posibil –
subiectivismul sau partizanatul inerent, această jurizare se
încredinţează unor problemişti (compozitori, dezlegători sau
redactori) de o certă şi recunoscută reputaţie independentă,
cu destulă vechime în domeniu şi deprindere în a comunica
clar şi motivat. Însăşi prestaţia lor e apoi „verificată”,
căci verdictul unei definitive clasificări estetico-tehnice
devine document istoric ! Şi istoria pe mulţi judecători i-a
judecat... Ca atare, judele unui concurs de compoziţie ar
trebui să fie un critic de artă competent, cinstit cu ceea
ce afirmă, sârguincios în a descoperi şi recompensa moral
orice aspect valoros al compoziţiei pe care o analizează,
imparţial dar şi stimulator în comentarii, să elogieze
reuşita dar să nu condamne eşecul, să fie interesat de operă
şi nu de oportunităţi, să-şi motiveze (şi cu probe)
deciziile controversabile, deci arbitrajul prestat să fie nu
divin, ci ideal ! Dacă a studiat sute şi mii de compoziţii
şahiste are premise şi pentru a le ierarhiza. Desigur că
între timp a îmbătrânit ceea ce l-a făcut, poate, mai
obiectiv ! Din galeria problemiştilor
cu care aţi colaborat, care au avut o pondere mai importantă
în relaţia cu dvs. ? Legăturile şahiste dintre
problemişti s-au dovedit a fi un bun mijloc de perfecţionare
reciprocă în domeniu. Desigur, o corespondenţă mai amplă şi
îndelungată pe teme de interes comun, un schimb de păreri şi
propuneri pentru o construcţie sau soluţie, un ajutor în
documentare şi alte asemenea contribuţii, devin aspecte
uzuale şi cantitatea lor în timp este destul de mare.
Cele mai fructuoase îmi par întâlnirile restrânse şi
repetate (săptămânal) dintre 2-4 problemişti, în colocvii ce
dezbat lucrările proprii sau ale altora, confluenţa ideilor
şi temelor actuale din diverse şcoli de compoziţie,
mecanisme şi dispozitive de variante, criterii de apreciere
etc., schimbând între participanţi, experienţe şi
cunoştinţe. Unele dintre aceste discuţii devin definitorii
pentru orizontul şahist individual şi printre acelea în care
am fost angrenat consider mai deosebite pe cele de mai lungă
durată, în care s-au evidenţiat şi frumoase trăsături de
caracter, inteligenţă şi amiciţie ale unor astfel de
coechipieri. Persoane cu care am colaborat au fost câteva
zeci, dar mai ataşat şi mai condescendent m-am simţit faţă
de câteva „personalităţi” pe care ţin să le menţionez:
Astfel au fost Constantin Albişoru – un foarte bun
dezlegător şi procurator de reviste problemistice, Viorel
Diaconu – prodigios traducător şi un foarte inspirat
componist, Marcel Tancău – redactor perseverent al
buletinului şahist „Pionul” din Bacău, Sergiu Than – filosof
al problemisticii şi constructor de poziţii surprinzătoare,
Duţă Badea – analizator profund şi eretic în raport cu
convenţiile generalizate, Victor Cuciuc – animator permanent
şi cu viteză de sprinter în compunere (căruia i-am dedicat
anul trecut o micromonografie lansată la Brăila graţie d-lui
consilier Doroftei), Ully Friedberg – mare descoperitor de
noutăţi şahiste remarcabile şi compozitor nonconformist,
Emil Gherman – sintetizator de genuri problemistice,
Gheorghe Leu – impetuos demolator al rânduielilor clasice
din teoria problemisticii, Stelian Lambă – conştiincios
truditor şi arhitect al problemei, Nicolae Lenţa –
singuratic explorator în jungla speciilor problemisticii,
aceste „flashuri” caracterizându-i incomplet. Mai
substanţiale şi cu directă influenţă asupra mea au fost însă
convorbirile şi exemplificările desfăşurate în compania unor
maeştri consacraţi precum Anatole Ianovcic – răbdător,
meticulos şi mare cunoscător, Virgil Nestorescu – exigent şi
perfecţionist redutabil, Radu Drăgoescu – discret creator în
câteva domenii artistice, Mircea Manolescu – puternic şi
omniprezent compozitor şi organizator, Mihai Olariu –
modest, dar tenace şi convingător, Neculai Chivu –
sprijinitor al multor tineri talentaţi şi al clasicismului
în problemistică. Însă mai mult decât „câte ceva” ar mai
fi de spus şi despre Iosif Grosu, Paul Răican, Nicolae
Gheran, Ion Murăraşu, Adrian Storişteanu, Petrache Popa,
Gheorghe Telbis şi, mai ales, despre cei doi „neproblemişti”
d-l Marian Stere şi d-na Teodorina Nicula, care m-au ajutat
enorm în preocupările mele de a alcătui o galerie a
problemiştilor autohtoni dintre anii 1860-1960 !
Majoritatea celor de mai sus nu doar au practicat
problemistica, ci au şi inovat-o, fiind creatori sau
precursori de idei, teme şi perfecţionări recunoscute
internaţional şi toate aceste contribuţii româneşti la
perena artă a compoziţiei şahiste vor trebui editate la un
moment dat. Este o secţiune la care, poate, îşi vor aduce
contribuţia şi noile generaţii de problemişti pe care, în
mod cert, le va produce actuala noastră mişcare şahistă. Mă
gândesc în primul rând la feeriştii Eric Huber şi Vlaicu
Crişan (a cărui victorie la Turneul olimpic de compoziţie
2010 este strălucită), promotori ai spectaculosului gen
ajutor-invers, care an de an prilejuieşte organizarea
„Turneului Tzuica” la Congresele Mondiale de Compoziţie
Şahistă ! Stăm promiţător şi la capitolul etudistică, prin
abnegaţia lui Arpad Rusz. Merită amintită şi pasiunea Deliei
Duca, deşi n-a fost încă răsplătită prin rezultate pe măsură
la dezlegări; eu cred însă că ea are o reală vocaţie
componistică, raţiune pentru care i s-a şi acordat Trofeul
„Radu Drăgoescu” pe anul 2009. Dau sugestia, celor
interesaţi, să consulte rubrica de „Compoziţie şahistă” de
pe site-ul F.R.Ş., pentru că de acolo vor fi direcţionaţi
spre multe surse de documentare utile. Ce
rezultate personale mai deosebite aţi obţinut în cadrul
compoziţiei şahiste ? Bilanţul producţiei mele
şahist-problemistice cred că e mai puţin relevant în
compoziţie decât în publicistica aferentă, în special cea de
factură tehnică şi istoriografică. Ca palmares, am
obţinut la cele circa 200 de probleme ce mi s-au publicat
până acum (şi din care numai aproximativ o jumătate sunt mai
„elaborate”) un număr total de 57 distincţii, din care de
nivel „recomandare” 25, de „menţiune onorabilă” 14 şi de
categoria „premiu” 18, din care 7 premii întâi acordate la
lucrări în care am realizat câteva tematici deosebite şi
inovatoare. La Campionatele naţionale am participat în
perioadele 1969-1980 şi 1991-2002, obţinând locuri mai mult
pe lângă podium şi doar câteodată titluri de campion
(1997-1998 la secţiile „ajutoare” şi „inverse” şi
vicecampion 2000-2002 la aceleaşi secţii). La Campionatele
Capitalei am participat între anii 1981-1985, obţinând în
1981 locul întâi la secţia studii şi locul doi pe ansamblu,
iar în 1983-1984 locul trei la secţia problemelor cu trei şi
mai multe mutări ca soluţie. La primul Campionat mondial
individual de compoziţie WCCI 1998-2000 am fost clasificat
pe locul 30 la secţia feerice şi locul 50 la secţia
ajutoare. O parte din aceste rezultate şi-au fundamentat
obţinerea succesivă a categoriilor de clasificare sportivă
până la inclusiv titlul de maestru al sportului (2001) la
compoziţie şahistă. În paralel, apreciindu-mi-se (...sau cel
puţin aşa sper) competenţa teoretică şi obiectivă, am fost
solicitat la arbitraje şi jurizări în care am stabilit
clasamente motivate tehnic la aproape 40 de concursuri
naţionale şi internaţionale de problemistică în diverse
genuri de compoziţie şahistă (orto, hetero, retro). Ca
urmare, am obţinut succesiv toate categoriile de arbitru
până la inclusiv cea de arbitru internaţional la două
specialităţi (probleme cu mat direct sau invers în 2 mutări)
în 2001. Repetatele mele alegeri şi cooptări în Comisia
Centrală de problemistică a F.R.Ş. (şi episodic în cea a
municipiului Bucureşti) m-au familiarizat cu cerinţele
operative ale organizării activităţii şi concursurilor de
compoziţie-dezlegări, ceea ce odată cu rezolvarea aspectelor
curente de desfăşurare mi-a înlesnit şi elaborarea de
regulamente pentru clasificarea sportivă la dezlegări,
compoziţie şi arbitraj (unele mai sunt valabile şi acum) şi
propunerea de noi teme compoziţionale, fapt ce a stimulat
dezvoltarea competiţiilor. Totodată, începând cu 1972 mi
s-au publicat peste 70 de articole, însumând circa 500 de
pagini dactilografiate, referitoare la diferite aspecte din
gama şahului problemistic şi a conexiunilor sale culturale.
De întindere mai mică sau mai mare, ele tratează subiecte
variate (tehnico-tematice, constructiv-compoziţionale,
istorice, nuvelistice, monografii de compozitori şi creaţii,
seriale explicative ş.a.), dintre care aş aminti ca mai
„grupate” peste 15 suplimente la „Buletin Problemistic”
(1974-2009), foiletoane din „Revista română de şah”
(1976-1979) şi „Divertissima” (2002-2003), capitole din
cărţile „Şahul artistic” (ed.1979) de Anatole F.Ianovcic,
„Wolfgang Pauly” (2001) de M.Stere şi întreg volumul „Radu
Drăgoescu” (2004). Sper să pot continua această activitate
de autor, deoarece multe alte subiecte şi multe alte
materiale îşi aşteaptă concretizarea. V-aţi
afirmat şi prin consecvente preocupări de istorie a
problemisticii româneşti. Cum s-au concretizat ele ?
Până spre sfârşitul secolului XX, începuturile compoziţiei
din România erau aproape necunoscute şi destul de incerte.
Cărţi despre, dar mai ales de către problemişti români, au
apărut rarisim şi îndeosebi în străinătate (SUA, Anglia,
Olanda, Elveţia, Rusia). Puţinele cercetări de izvoare
documentare şahist-problemistice începute de Milu Milescu,
Ully Frieberg, Dan Berşadschi, Constantin Ştefaniu şi Marian
Stere au fost parţiale şi concentrate pe surse izolate.
Impulsionat de faptul că în 1975 am descoperit la Muzeul
Sportului din Bucureşti cea mai veche lucrare de şah apărută
pe teritoriul ţării noastre (Oradea 1784, scrisă în latină,
fiind o adaptare după cartea lui Ph.Stamma, apărută la Paris
în 1737) am început să caut documente şi arhive, care să
clarifice primele noastre afirmări problemistice. Prima
satisfacţie în această activitate am avut-o în anul 1978,
când în urma publicării articolului meu din „Revista română
de şah” şi a apelului lansat către colaboratorii din ţară şi
străinătate s-a putut identifica prima problemă românească
de şah care a participat la un concurs internaţional. E
vorba de creaţia lui Constantin Scheletti, avocat din
Tulcea, care a concurat în 1880 la Congresul mondial de şah
de la New York, cu problema purtând motto-ul: „Fă-mă cu
noroc şi m-aruncă-n foc !” Rezultatele mi-au fost modeste
până spre anul 2001, când Dinu-Ioan Nicula a luat legătura
cu marile biblioteci şahiste din SUA şi Franţa, care ne-au
ajutat cu materiale esenţiale, ce au luminat multe
presupuneri deformate de timp şi de lipsa de informaţii. În
paralel, tot el a coordonat o acţiune de cercetare intensivă
la Biblioteca Academiei Române, soldată cu un fond acumulat
de mai multe sute de probleme, care ne erau necunoscute până
atunci. Datorită muncii noastre comune, au apărut între 2005
şi 2007 trei broşuri („Suplimentele BP” nr.12,13,14), în
care este prezentată aproape toată opera problemistică
autohtonă din sec.XIX (apărută în presa internă şi externă)
şi din primul sfert al veacului XX Astfel, în Suplimentul
12 sunt prezentate şi comentate problemele publicate în
revista „Familia” între 1871-1882, mai întâi la Pesta (unde
a debutat şi Eminescu), apoi la Oradea. Un număr
important de compoziţii (reflectate în Suplimentul BP nr.13)
ne-a furnizat ziarul „Adevărul”, care din 1895 a început să
publice probleme, continuând până în 1899 (inclusiv prin
suplimentele „Adevărul ilustrat” şi „Adevărul de joi”),
printre acestea numărându-se şi prima creaţie feminină
autohtonă, semnată în 1897 de Jeanette Combla. O maximă
importanţă a prezentat pentru mine, din punct de vedere
istoric, Suplimentul 14 „Autori din teritoriile româneşti în
publicaţii străine”, care a lămurit definitiv paternitatea
problemei nr.1 a compoziţiei noastre, publicată în 1868 de
Mihail C.Sutzu (1841-1933) în revista franceză „La
Strategie”. Acţiunea de „recuperare a moştenirii
istorice” continuă, pentru că vastul material componistic
descoperit şi aflat în studiu este departe de a-şi fi
epuizat resursele. Intrând mai adânc în peisaj,
care este stadiul actual şi cel de perspectivă a
monografierii operei diverşilor componişti români ?
Separat am publicat în mici broşuri extrase selecţionate din
lucrările unor componişti din trecut precum Mihai Stan,
Sergiu Than, Silviu Balcu, Octav Costăchel, Francisc Szalay,
I.A.Schiffmann, Victor Cuciuc şi alţii. Ţin să menţionez
însă că, în paralel, au fost întocmite şi lucrări – care
acum pot fi numite „istorice” – de către autori ca: Sigmund
Herland, Paul Farago, M.Niemeijer (despre W.Pauly), Gabriel
Baumgartner/Odette Vollenweider (despre I.A.Schiffmann),
Volodia Vaisman (despre Paul Leibovici), Emanuel Reicher,
Marcel Tancău (despre A.F.Ianovcic), Virgil Nestorescu,
Emilian .Dobrescu, Mircea Manolescu, Gh. Leu, Gh. Telbis şi
Marian Stere (despre W.Pauly). În plus, cu multe
străduinţe şi cheltuieli, am reuşit să strâng un fond
documentar din mai toate publicaţiile şahist-problemistice
româneşti din secolele XIX - XX şi să întocmesc un fişier cu
cca 5000 de probleme şi studii (fără a le include pe cele
apărute în volume separate) ale celor cca 300 de compozitori
români care s-au afirmat până în 1950. Însă pentru deplina
cunoaştere a realei contribuţie adusă de compatrioţii noştri
la moştenirea şahist-problemistică mondială mai sunt multe
de făcut, iar Federaţia Română de Şah poate avea o implicare
deosebit de benefică, printr-un efort convergent de focusare
asupra laturii istorice a tuturor ramurilor şahului.
Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, februarie 2010
© Federaţia Română de Şah
Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor
intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de
vedere oficial al F. R. Şah
|