Consideri că apropierea ta de şah a fost un proces firesc sau rodul unor conjuncturi fericite ?
Primul contact cu piesele de şah l-am avut la 4 ani, când părinţii mei se gândeau să-mi găsească o preocupare. Tatăl meu ştie să joace şah, încă din tinereţe e sensibil la frumuseţea jocului, aşa că m-a învăţat şi pe mine să mut piesele. Am fost rapid fermecată de tainele şahului şi de satisfacţia oferită de câştigarea unei partide de şah.
Pe la 8 ani, părinţii m-au dus la Palatul Copiilor din Râmnicu Vâlcea, unde, sub îndrumarea regretatului domn Frăţilă, am început să privesc şahul dintr-o cu totul altă perspectivă, mult mai profundă.

Mişcarea şahistă vâlceană a reprezentat un stimulent pentru tine ?
Da, se poate spune că m-a stimulat. Ţin minte că pe vremea aceea îl admiram pe Alexandru Manea, care era recunoscut în Vâlcea pentru rezultatele sale deosebite. Totodată, mai era Oana Frăţilă, fiica domnului profesor. Îmi amintesc că mă uitam la medaliile ei, imaginându-mi cum ar fi să câştig şi eu una...

Căror antrenori le datorezi moral în mod deosebit ?
De-a lungul activităţii mele şahiste, am lucrat cu numeroşi antrenori, cu unii dintre ei mai mult, cu alţii mai puţin. Însă, fiecare şi-a pus amprenta în mod constructiv asupra formării mele profesionale şi pentru acest lucru merită mulţumiri şi respect.
Cu toate acestea, cel mai mult îi datorez domnului Frăţilă, cel care m-a apreciat de la început, crezând în talentul meu şi totodată cel care m-a ajutat să câştig aurul la Naţionalele de 10 ani. Dumnealui reuşea să mă pregătească înainte de partidă nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi emoţional. Ştiam că are încredere în mine şi, astfel, deveneam şi eu confidentă în forţele proprii.

Te-ai afirmat la început în calitate de componentă a echipei Progresul Bucureşti. Care au fost factorii esenţiali pentru succesele de acolo ?
Când m-am transferat la Progresul Bucureşti aveam să joc pentru prima oară alături de o echipă de Divizia A. Presiunea era destul de mare, responsabilitatea la fel, însă dl Ionescu Cristian ştia să menţină ridicat spiritul echipei. Aşadar, înarmate cu ambiţie, concentrare şi destul optimism, am reuşit să ocupăm un onorabil loc 3.

Anii cu soţ s-au dovedit faşti pentru tine, titlurile de junioare la şah practic obţinându-le în 2000, 2002, 2004,2006,2008, cu excepţia lui 2010. Care ar fi explicaţia ?
În anii pari aveam alte adversare faţă de cele din anii impari. Să zicem că reuşeam să fac faţă mai uşor celor din anii pari. Anul acesta, Adeline Uţă s-a dovedit a fi mai bine pregătită şi mai încrezătoare în forţele proprii, cucerind astfel titlul naţional.

La numai 15 ani ai obţinut, în 2005, medalia de bronz la C.N. senioare. Care a fost povestea acelei finale ?
A fost o finală mai specială. Cred că a fost prima oară când la o finală de senioare s-au prezentat doar 6 jucătoare. În orice caz, nivelul turneului a fost ridicat (cel puţin pentru mine, care aveam 15 ani). S-a jucat tur-retur, în total 10 runde. După runda 9, eram pe locul 1, dar am pierdut în ultima rundă la Camelia Ciobanu şi am terminat turneul pe locul 3. Totodată, aici am realizat prima normă de maestră internaţională.

Ai fost componentă a echipei naţionale de junioare medaliată cu argint la C.E. 2006 în Balatonlelle. Care au fost circumstanţele acestei reuşite ?
Am fost colegă de echipă cu Iozefina Păuleţ şi Paula Crăciun, două jucătoare cu care mă înţeleg foarte bine şi pe care le cunosc de mult timp. Cred că un factor determinant al succesului obţinut a constat în unitatea echipei şi în felul cum ne susţineam moral una pe cealaltă. Totodată, simţul intuitiv al căpitanului de echipă, doamna Ligia Jicman, a avut un rol important. A ştiut foarte bine pe cine şi când să introducă în echipă.

În anul 2008 ai fost componentă a echipei naţionale feminine în meciul amical cu Bulgaria disputat la Kozlodui. Ce amintiri păstrezi din oraşul atomic ?
A fost frumos la Kozlodui: primire călduroasă, organizare şi condiţii bune. Păcat că meciul s-a terminat egal, deşi echipa noastră avea 3 puncte avans înainte de ultima rundă.
O amintire interesantă ar fi vizita la atomocentrală. Sper doar să nu ne fi radiat :))

În această vară ai obţinut a doua normă de WIM, cu un excelent loc 3 ocupat la Memorialul „Maria Albuleţ”, disputat la Brăila. Cum ţi s-au părut turneul şi organizarea lui ?
Turneul a fost puternic, având jucătoare din 5 ţări, iar meciurile s-au disputat în mod competitiv şi profesionist. Condiţiile au fost excelente, domnul Doroftei a reuşit o organizare ireproşabilă. Mi-a plăcut în mod deosebit că am fost aşteptate la hotel cu un buchet mare de flori şi conduse imediat în camere. Foarte prompt şi binevenit gest, după un drum lung şi obositor.

Prin victoriile din anul 2006 la CN senioare şi CN junioare, te-am remarcat ca pe un talent deosebit în proba de dezlegări. Ce te-a apropiat de acest domeniu ?
De când eram mică îmi plăceau combinaţiile şi studiile. În asta consta antrenamentul meu preferat !

Toate diagramele le rezolvi mental. Nu consideri că ai avea, totuşi, rezultate mai bune dacă ai aşeza piesele pe tablă (aşa cum o face chiar şi un mare maestru de talia lui John Nunn) ?
Tot de mică m-am obişnuit să rezolv mental diagramele, pentru simplul fapt că nu aveam răbdare să le aşez pe tablă. Iar acum, procedez aşa pentru a nu pierde din timpul alocat probei. De fapt, parcă tabla mi se pare prea mare ca să mă uit pe ea !...

Cum priveşti apropiatul tău debut internaţional la dezlegări, cu ocazia C.M. de la Heraklion ?
Este într-adevăr o premieră. N-am mai participat la un concurs de dezlegări de asemenea anvergură. Sunt nerăbdătoare şi sper să realizez un rezultat bun.

Eşti studentă la ASE, a fost o opţiune determinată de preferinţe sau de necesitate ?
A fost o opţiune determinată strict de preferinţe, însă a fost totodată, îndelung dezbătută. De- abia în clasa a XII-a am luat hotărârea finală. Acum sunt convinsă că am făcut alegerea corectă şi că e un domeniu care mi se potriveşte.

Ce speranţe îţi faci pentru apropiata Superligă, sub culorile echipei Medicina Timişoara, pe care le aperi cu succes din 2007 ?
Speranţe dintre cele mai înalte. Alături de această echipă am cucerit bronzul şi argintul. Sper ca anul acesta să întregim podiumul din palmares.

Anul acesta îţi închei junioratul. Îl consideri o perioadă care te mulţumeşte sau resimţi unele neîmpliniri ?
În primul rând, a fost o perioadă încântătoare, plină de amintiri frumoase şi satisfacţii pe măsura eforturilor depuse. Bineînţeles că neîmpliniri există, dar doar pentru a trage anumite concluzii în vederea unei creionări precise a liniei profesionale.

La ce mare turneu ţi-ai dori să joci în chip special ?
La Olimpiadă.

Pentru ce pasiuni îţi mai lasă timp liber şahul ?
Mai nou, o preocupare adiacentă şahului este tenisul de câmp. Îmi place foarte mult acest sport şi, de fiecare dată când am ocazia, joc o partidă. În rest, orice alt sport: badminton, baschet, volei, ping-pong ş.a.
De asemenea, îmi place să citesc (cam orice fel de literatură, inclusiv poliţistă şi minus SF). Numai că, dacă încep o carte, nu pot să o mai las din mâini până nu termin de citit, pentru că altfel mă „omoară” curiozitatea ! Aşa că trebuie să-mi aleg cu grijă momentul.

Este bine să admiri pe cineva ca jucător/jucătoare sau e mai indicată o anumită distanţare ?
Din punctul meu de vedere, este normal ca un jucător de şah în formare să aibă anumiţi favoriţi sau favorite, ale căror partide să le urmărească în mod special şi să se exprime admirativ atunci când vorbeşte despre jocul lor.
În general, este firesc să admiri pe cineva pentru ceea ce a realizat în viaţă sau pentru ceea ce este în stare să facă. Atunci când vine vorba de distanţare, înseamnă că admiraţia a degenerat în altceva.