La o vârstă venerabilă, a trecut în eternitate Anghel Vrabie, nume care timp de câteva decenii a fost legat de succesele șahului românesc. Născut la 26 decembrie 1930 în București, a activat încă din adolescență în cadrul mișcării sportive populare, la nivel școlar, făcându-se remarcat prin seriozitate de către Federația Română de Șah, care l-a cooptat în acțiunile ei.
În 1962 a fost numit secretar general al Comitetului Olimpic Român, for al cărui membru a rămas până în 2002, cu atribuții sporite în domeniul sporturilor de iarnă.
Din anul 1974, Anghel Vrabie a fost desemnat secretar general al Federației Române de Șah, deschizând o perioadă strălucită ce a adus medalii olimpice pentru naționala feminină și clasări foarte bune pentru cea masculină.
A pus bazele monumentalei Enciclopedii a Educației Fizice și Sportului din România, care la ediția din 2017 a numărat 9 volume. În 1990 este readus în funcție și girează, astfel, prima mare competiție postdecembristă din țara noastră, Campionatele Europene pentru juniori de la Mamaia (1991).
După 1993 s-a dedicat exclusiv scrisului, cu studii esențiale în domeniul olimpismului, inclusiv reflectarea acestuia în filatelie.
Unanim respectat atât ca înalt funcționar în domeniul sportului minții, cât și ca arbitru internațional (Olimpiadele din 1986 și 1988), Anghel Vrabie știa să îmbine aparența severă, menită să țină la distanță pe eternii doritori de favoritisme, cu căldura umană, necesară spre a-i încuraja pe cei care, dintr-un exces de bun-simț, găsesc cu o anume dificultate căile afirmării.
Viața și societatea l-au răsplătit cu onoruri, pe care istoria le consemnează, dar dincolo de acestea va rămâne exemplaritatea sa aproape patriarhală.
Astăzi ne luăm rămas bun de la Anghel Vrabie. Înmormântarea sa are loc marți 19 martie, ora 13:00, la cimitirul bucureștean Iancu Nou (cartierul Vatra Luminoasă).
Interviu cu Anghel Vrabie, membru de onoare al FRŞah
Cum rememoraţi sosirea dvs. la vârful şahului românesc?
Am venit ca secretar general la Federaţia Română de Şah la 1 mai 1974; ţin minte că tot
la etajul 7, ca şi acum, era la mijloc un birou în care se găsea Sergiu Samarian, ca singur
salariat, care într-un fel conducea şahul din punct de vedere al activităţii curente (el nu
era în raporturi tocmai rele cu forurile diriguitoare, având însă unele restricţii la
deplasări). Hartman ieşise la pensie de la 1 februarie 1974.
Care au fost priorităţile programului dvs.?
Problema principală care m-a preocupat la acea vreme a fost cea a copiilor şi juniorilor,
urmând sfatul lui Samarian. În momentul preluării funcţiei de către mine, erau nişte
campionate naţionale cu numai două grupe, la care veneau 12-14 copii. După aceea am
diversificat grupele, mergând de la 10 la 20 ani, în 1986-88 ajungând la 1100 copii; cu tot
cu însoţitori, cifra se ridica la 1800 participanţi !
Pentru finalele de juniori, alegeam special acele locaţii care acordau facilităţi, aşa încât
un părinte îşi permitea să plătească pentru copii. Mi-aduc aminte de fraţii Alin şi Călin
Ardeleanu (nu erau ei prea cuminţi…), care veneau cu bunicul lor extraordinar de
simpatic; de asemenea băieţii lui Sergiu Grunberg, care erau însoţiţi de mama lor, Emilia.
Emulaţia venea însă chiar din teritoriu!
Pe plan local erau profesori mari amatori de şah, care se zbăteau să obţină câte o sală.
Aşa a apărut clubul Medicina Timişoara, unde Pius Brânzeu a făcut un centru
extraordinar. Aurel şi Ligia Jicman, Cornel Paşcalău ţineau lecţii acolo. Acum din oraşul
de pe Bega s-a dus totul, a mai rămas doar sala de la CSS 1 Timişoara.
Urmăreaţi o succesiune legică a vârstelor ?
Fireşte, acordam în acelaşi timp o deosebită atenţie finalelor naţionale de seniori şi
senioare. Ani de zile acestea s-au organizat la aula Bibliotecii Centrale Universitare şi
stârneau un mare interes. Mi-aduc aminte că a fost o partidă câştigată de Ciocâltea la
Troianescu care a stârnit valuri de aplauze, încât celelalte partide au trebuit să se
întrerupă scurt timp. Şahul se bucura pe atunci de o mediatizare intensă: la „Sportul
popular” Valeriu Chiose publica materiale in-extenso, împreună cu Radu Voia, iar de la
finalele naţionale se publicau partide întregi. Acum, chiar şi un eveniment de talia
meciului Nisipeanu-Topalov nu a răzbătut pe prima pagină a ziarelor sportive.
După schimbarea conducerii Bibliotecii Centrale Universitare, unde a venit un director
căruia nu-i plăcea şahul, a trebuit să ne mutăm în aula de la „Petrol şi Gaze” (care a
găzduit, printre altele, finala Ghindă-Vaisman).
Dar cum s-a produs primul dvs. contact cu şahul ?
Am început activitatea şahistă ca elev, organizând campionatele interlicee. În 1949 am
fost copil demonstrant la primul turneu internaţional al României (câştigat de Pachman),
la sala de festivităţi a liceului Sfântul Sava (unde în lojă venea să asiste Mihail
Sadoveanu).
Pe atunci FRŞah avea sediul pe locul actualului Hotel Intercontinental, în vila Brătianu,
pe care o împărţea cu Federaţia Română de Fotbal. Federaţia avea şi un club de şah
deasupra magazinului „Radu” (Calea Victoriei colţ cu str.Nuferilor).
În 1948 am fost unul dintre arbitrii finalei naţionale (câştigată de Toma Popa), principalul
organizator fiind Ion Lehaci, cel care a înfiinţat Buletinul intern al FRŞah (a cărui
colecţie este o întreagă istorie a şahului românesc). O foarte bună activitate
organizatorică a dus-o în acea vreme Anatole Ianovcic, care era sufletul federaţiei
(secretar general fiind un amator de şah, A. Grunblatt). Ianovcic ducea tot greul: cu
legitimări, cu clasificări, cu afilieri.
Organizaţia Sportul Popular făcea campionate de masă; în 1949 a fost un campionat
popular de şah cu zeci de mii de copii, pentru care s-au confecţionat seturi de şah foarte
simple. Rămân un susţinător fervent al promovării şahului în rândul copiilor!
S-au introdus din acest an centrele de excelenţă, există un cert reviriment!
Da, trebuie grupe de copii pe lângă antrenorii care se dedică şahului, unii în pofida vârstei
mai înaintate.
În privinţa şahului feminin, de ce credeţi că s-a ajuns în actualul marasm numeric?
Părerea mea e că s-a făcut o mare greşeală că s-au scos fetele de la echipele de club. Au
fost asemenea presiuni şi pe timpul meu, dar m-am opus vehement. Dădeam titluri la
băieţi, dădeam şi la fete. În momentul în care am introdus şi obligativitatea junioarelor în
echipă, interesul a început să crească.
Acum, după Revoluţie, constat cu neplăcere că se apelează la mercenare, gata formate.
Cum priviţi domeniile conexe şahului practic: problemistica, şahul prin corespondenţă ?
Sunt nişte ramuri ale şahului care s-au dezvoltat prin pasiunea unor talente deosebite din
domeniul respectiv; la compoziţie de genul lui Ianovcic, Nestorescu, Petrovici, regretatul
Manolescu. Personal, eu i-am încurajat!
Dl. Valeriu Petrovici mi-a evocat în termeni elogioşi colaborarea cu dvs.
Deseori interveneam direct pentru tipărirea Buletinului Problemistic, iar de multe ori îl
trimiteam în străinătate prin federaţie (de fapt din fondurile CNEFS, unde aveam
cunoştinţe peste tot, inclusiv la relaţii internaţionale).
În 1950 aţi plecat ca student la Institutul de Cultură Fizică din Leningrad. Aţi păstrat în
continuare legătura cu şahul ?
O vreme da, însă majoritatea timpului trebuia s-o dedic studiului limbii ruse, în care se
ţineau toate cursurile şi seminariile. Dar am fost la cluburi de şah, asistam la partide, să
nu uităm că eram candidat de maestru când am plecat din România !
Cam ce condiţii vi se asigurau la Lenningrad?
Cămin gratis şi o bursă, din care îţi plăteai masa (nu era meniu fix). Dintre cei mai
economi şi cu bursă mai mare (aspiranţi la doctorat), unul mai gospodar şi-a cumpărat
motocicletă IJ (de fapt o copie a BMW-ului, după cum aparatele Zorki erau o copie a
aparatelor Agfa, iar Uzina Volga era de fapt Uzina Opel demontată bucată cu bucată şi
adusă din Germania !).
Am un jurnal zilnic de la Leningrad, vreo 5-600 pagini după transcrierea în Word pe care
am făcut-o recent. Mentalitatea omului sovietic era departe de ceea ce se scria în presa
vremii. Când am ajuns în octombrie 1950, am mers la plimbare pe Nevski Prospekt cu
colegii şi am văzut oameni beţi, trântiţi pe trotuar. Am zis în gândurile noastre: „Ăsta-i
omul sovietic, exemplu pentru comunismul din întreaga lume?”
La întoarcere, în ce context v-aţi integrat mişcării sportive?
Am intrat în UCFS în 1954, m-au promovat ca metodist, apoi şef de secţie, am activat şi
în schi, iar din 1959 m-am rupt complet de şah, intrând în pregătirea Jocurilor Olimpice
de la Roma. Am fost în conducerea delegaţiilor olimpice ale României din 1960 şi până
la Olimpiada de iarnă din 1976 de la Innsbruck.
La care ediţie a Jocurilor Olimpice ţineţi cel mai mult ?
Mexic 1968. Extraordinară organizarea, dar mai ales atmosfera. Oraşul era extrem de
mare (având pe atunci probabil 12 mil. locuitori), cu bulevarde de gen Magheru cu câte 8
benzi pe o parte şi 8 pe alta, Populaţia a primit cu multă dăruire competiţia şi delegaţiile
sportive. Mi-aduc aminte că era un schimb de insigne formidabil. Şi cele mai nenorocite
insigne de aici avea căutare, pe o tablă îţi dădeau un medalion de argint.
În schimb la Tokyo 1964, în aceleaşi condiţii de aglomerare urbană, au fost probleme de
organizare, de pildă din cauza unui şofer am pierdut meciul de volei România-
Cehoslovacia.
Ce amintire îi păstraţi fostului reprezentant al României la Comitetul Internaţional
Olimpic, Alexandru Şiperco?
Mare om! De cultură vastă, foarte elevat, foarte priceput şi foarte şiret, în sensul că ştia să
se strecoare. Astfel a ajuns în preajma preşedinţilor CIO, Avery Brundage şi apoi Juan
Antonio Samaranch, astfel încât în anumite domenii ale olimpismului, el a dirijat. Toată
această turnură a amplorii jocurilor olimpice este opera lui, în sensul că l-a convins pe
Samaranch că aceasta e calea optimă. Tot el a pus capăt falsului amatorism: din 1992, la
J.O. au căpătat posibilitatea de a participa cei mai buni sportivi. Şiperco a fost unul dintre
negociatori în perioada boicoturilor 1980-1984. Circula între SUA, URSS, Spania,
Elveţia cu mesaje, dar n-a reuşit să-i convingă nici pe ruşi, nici pe americani.
Mişcarea sportivă din România a avut această şansă a deschiderii spre occident.
Ceauşescu, pe lângă necazurile pe care le-a făcut poporului, a avut iniţiativa deschiderii,
care a durat până în 1978-1980, când a început să se lase influenţat de anumite sfaturi
proaste primite sau mai mult chiar, să facă de capul lui.
Ca să fie Gică Contra faţă de ruşi, Ceauşescu a aprobat participarea la J.O. de la Los
Angeles din 1984, gest pentru care a primit Colanul de aur de la Samaranch.
Aţi păstrat până azi aceeaşi apropiere faţă de Comitetul Olimpic Român (mai recent
COSR)?
Ce pot spune e că acolo s-a schimbat toată echipa şi probabil că priorităţile sunt altele
decât cele de pe vremea mea…
Eraţi atât de solid integrat mişcării olimpice şi totuşi a trebuit la un moment dat să
alegeţi alt drum !…
Conjunctura în care am ajuns la FRŞah a fost următoarea: în 1972 Lia Manoliu s-a lăsat
de sport şi a devenit disponibilă pentru mişcarea olimpică. Dat fiind că pe atunci
organigramele erau foarte stricte, singura funcţie de un anumit nivel pe care puteau s-o
încadreze era cea de secretar general al Comitetului Olimpic Român. Aşa că am fost
chemat de generalul Marin Dragnea, care mi-a zis că n-are încotro, întrucât e dispoziţie
fermă de la Emil Drăgănescu, deci trebuie să mă mute ca secretar general la nataţie, volei
sau şah, pentru care am şi optat. Au făcut o derogare şi nu mi-au scăzut salariul, deşi de la
5500 lei ar fi trebuit să scad la 3200 lei.
În 1983 fratele meu a rămas în RFG şi ca urmare am fost mutat ca inspector la Centrul de
Perfecţionare a cadrelor din CNEFS, unde salariul era la jumătate. L-am boscorodit eu pe
frate-miu, dar am profitat după aceea, fiindcă în 1990 am mers în vizită la el şi i-am zis:
„nu plec de aici până nu-mi cumperi o maşină”. Şi mi-a luat un Ford Grenada!
Din acelaşi motiv politic, în 1984 n-am putut merge la Olimpiada de şah de la Salonic,
dar pentru Olimpiada de la Dubai din 1986 am reuşit datorită bunăvoinţei lui Ion Tripşa,
care lucra la direcţia Paşapoarte şi pe care-l cunoşteam de la Olimpiada de vară Tokyo
1964, unde fusese medaliat la tir. Împreună cu Paul Diaconescu am hotărât să plecăm la
Dubai (unde eram invitaţi ca arbitri internaţionali) încă de vineri, fără să-l anunţăm pe
Aurică Stoian, conducătorul delegaţiei care urma să plece duminică. I-am dat astfel mari
emoţii, încât a avut o mare surpriză văzându-mă că-l aştept pe aeroportul din Dubai, în
loc să mă fi îndreptat spre RFG, cum credea el. Neliniştea lui era totuşi explicabilă, căci
conducătorii de delegaţii cărora le rămâneau oameni în străinătate trebuiau să dea multe
extemporale la Securitate !
Am revenit la Federaţie după Revoluţie, căci în 1990 Adunarea Generală a FRŞah m-a
ales secretar general, post pe care am rămas până în 1993, când am ieşit la pensie şi am
plecat la firma lui Lulu Haritver, care pornise o afacere în domeniul opticii (Mircea
Pavlov era inginer-şef la fabrica de ochelari a acestuia). Cu Haritver am făcut vreo 10
magazine de optică, dat fiind că terminasem Liceul comercial şi mă mai pricepeam la
treburi din acestea.
De activitatea dvs. din anii ‘80 se leagă şi vizita în România a campionului mondial de
atunci, Anatoli Karpov.
Meritul cel mare a fost al lui Victor Ciocâltea, întrucât ei erau prieteni la cataramă şi s-au
înţeles foarte bine ca oameni. Ca jucători, fiecare la valoarea lui… Victor a negociat şi a
obţinut de la Karpov promisiunea de a veni din Bulgaria în România. Am fost cu Victor
cu maşina şi l-am preluat pe Karpov de la Ruse.
Prin Ştefan Andrei am obţinut audienţa la Ceauşescu, care l-a primit pe Karpov. Dar
Ambasada sovietică nu i-a acordat atenţia cuvenită, de exemplu nu au pregătit niciun
cadou pe care oaspetele să i-l dea lui Ceauşescu. În ultimul moment i-au înmânat lui
Karpov, în holul Comitetului Central, o cutie de ultima speţă, din aceea pe care se joacă
şi table. Eu să fi fost în locul lui Karpov, nu mă duceam cu aşa ceva. La Federaţie nu s-a
ştiut, că altfel făceam noi un efort spre a salva situaţia. Probabil că au aruncat imediat
băieţii de la Securitate acea cutie!…
După Revoluţie am fost în strada Molière la expoziţia cadourilor primite de Ceauşescu şi
am rămas uluit. Ce jocuri de şah am văzut acolo ! Am vrut cu Elisabeta Polihroniade să le
luăm pentru o expoziţie în Oţetari, dar Gelu Voican-Voiculescu (pe atunci vice-prim ministru) nu ne-a dat aprobare. Cine ştie prin ce case boiereşti ale revoluţionarilor or fi ajuns între timp!?…
Şi inaugurarea Clubului Central de Şah se leagă tot de numele dvs.
Dar cât m-am zbătut !… La serviciul de sistematizare de la Primăria Capitalei era un grup
de arhitecţi care se ocupa de patrimoniu. O arhitectă de acolo mi-a recomandat prin 1978-
1979 vila „Matilda” din strada Oţetari, la care am ajuns după ce am refuzat alte locaţii
propuse. Ea era sceptică, întrucât această clădire era vizată deja de Biblioteca Municipală
Mihail Sadoveanu, iar hotărârea de atribuire era deja în mapa primarului Gheorghe
Cioară, pentru semnat. Dar au intervenit Emilian Dobrescu şi Petre Gigea la primar şi am
obţinut clădirea! Fireşte că vicepreşedintele CNEFS, Ion Balaş, a fost şi el de acord.
Evacuarea celor 11 chiriaşi a durat însă 8 ani! Am preluat vila într-un hal fără de hal.
Şapte straturi de humă şi de zugrăveli a avut peste picturile lui Luchian! Operaţiunile de
restaurare au fost intense. Mergeam la vicepreşedintele Federaţiei, Aurică Stoian, care era
şi mare amator de şah şi mai solicitam câte 50-100 mii, pe care ni-i aproba.
Păcat de tot efortul nostru concertat, ale cărui rezultate s-au risipit în mare parte.
În această activitate dedicată şahului ca secretar general, care (cu acea întrerupere) a
durat două decenii, aţi mai avut totuşi un interludiu olimpic.
Aşa este. Dat fiind că răspunsesem de trecerea prin România a flăcării olimpice pentru
Munchen 1972 (pe traseul Giurgiu-Curtici), mi s-a încredinţat aceeaşi sarcină pentru
Moscova 1980. Am fost detaşat de la FRŞah, unde a rămas Gogu Candea şi m-am ocupat
de trecerea flăcării olimpice spre Moscova pe traseul Giurgiu-Albiţa. Cu această ocazie,
după ce am terminat toată treaba, a venit o invitaţie VIP de 2 persoane şi am participat şi
la Moscova (alături de şeful secţiei organizatorice de la CNEFS), fără nici o răspundere,
deci ca într-un fel de vacanţă. Organizarea a fost din nou foarte bună (hoteluri de lux
construite de companii străine), dar sovieticii au cam tras spuza pe turta lor prin arbitraje.
Ca fapt divers, am ştampile de pe tot traseul flăcării prin România şi de la toate bazele
olimpice de la Moscova!
Ajungem astfel la un mare hobby al dvs.: filatelia.
Până acum vreo 20 de ani colecţionam tot ce apărea în România, inclusiv coliţele
nedantelate, atunci când le găseam şi aveam bani. Oricum, am tot ce a apărut în domeniul
sportiv din 1937 până în prezent. Dar aspectul financiar şi al lipsei de timp a făcut ca
interesul meu pentru acest domeniu să scadă în ultimii ani.
Aţi scris o lucrare de referinţă în domeniul filatelic!
Am studiat mult, ca şi pentru volumul „România la Jocurile Olimpice”. Sper că a rămas
ceva de pe urma mea… Aş scoate o a doua ediţie din „Filatelia la Jocurile Olimpice”, dar
cine mai sponsorizează azi aşa ceva ?
Dincolo de latura şahistă, v-aţi dedicat cercetării istorice.
Am scris şi scriu în continuare istoria sportului românesc. Sunt cel care am studiat la
Biblioteca Academiei Române şi am descoperit că acest Comitet Olimpic Român a fost
înfiinţat la 27 martie 1914 şi am publicat lucrarea „90 de ani de olimpism în România”.
Am avut o comunicare la Academie despre Evanghelie Zappa. Acum am reluat (alături
de Nicolae Postolache) aceste preocupări despre precursorul Jocurilor Olimpice moderne
(stabilit în 1833 în România), care a organizat 5 întreceri olimpice la Atena, începând din
1859.
Singurul aspect în neregulă cu Zappa este că el nu a admis străinii, vrând să
participe doar grecii, ceea ce a stipulat şi în testamentul său. Coubertin l-a ignorat total,
nepomenindu-l nici măcar o dată ! Acum vreo 10 ani, Mihaela Peneş m-a chemat la COR
pentru o întrevedere cu un cercetător american. I-am povestit acestuia despre Zappa, ca
după vreo patru ani să constat că a publicat un articol în care elogia activitatea acestuia !
Prin 2005, Postolache a fost la Ministerul de Externe pentru a propune traducerea într-o
limbă de circulaţie internaţională a cărţii pe care a scris-o despre Zappa. Mihai Răzvan
Ungureanu s-a arătat interesat, dar după demisia lui contextul n-a mai fost favorabil.
În 2005 am stat 6 luni de zile la Biblioteca Academiei Române am răscolit toată presa
vremii din 1905-1906 şi am făcut o comunicare despre contribuţia baronului Pierre de
Coubertin la înfiinţarea Ligii de prietenie franco-române.
Ce proiecte aveţi pe masa dvs. de lucru ?
Fac o cronologie a sportului românesc de la începuturi până azi, am ajuns cu studiul
presei în 1947. De asemenea, sunt în colectivul care pregăteşte reeditarea, la finele anului
2008, a „Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România” (în 4 volume). De
altfel, îţi solicit concursul pentru actualizarea secţiunii şah!
Sunt onorat şi vă mulţumesc, cu atât mai mult cu cât aspectele istorice mă interesează în
mod deosebit.
Şi eu îţi mulţumesc pentru invitaţia la interviu. Mi-au mai rămas însă multe de povestit!
(interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula pentru www.frsah.ro, mai 2007)