Funcţia de căpitan al echipei naţionale feminine reprezintă apogeul carierei tale de până acum?
Al carierei de antrenor, da ! Să vedem însă cu ce rezultate, pentru că dacă ele nu vor veni, atunci nu va fi un apogeu prea plăcut... Situaţia se complică din cauza faptului că sunt şi selecţioner, spre deosebire de Campionatul Mondial de juniori de la Antalya 2007, când eram doar secondant.
Într-un fel am început cu stângul şi asta mă supără. Numirea a venit din scurt, cu jumătate de an înainte de Olimpiadă şi n-am reuşit s-o conving pe Corina Peptan să joace. Speranţa mea se lega mai ales de faptul că doi ani la rând a jucat pentru clubul nostru la Cupa Cluburilor Europene, a doua oară fără măcar să-şi renegocieze contractul ! Cred că acum a speriat-o în primul rând zborul foarte lung. Important e ca ea să revină la un moment dat în cercul lotului naţional.

În schimb a revenit acum Cristina Foişor !
Da, acesta e un lucru care chiar mă bucură. În ciuda perioadei mai slabe pe care a avut-o după Europene, ea e o jucătoare adevărată, cu mare experienţă. Echipa României îmi place cum arată ca nume, m-am uitat şi pe partidele jucătoarelor, dar e şi o problemă de conjunctură, care nu ştiu cât ne va fi de favorabilă. Iozefina s-a hotărât în această vară să dea la Facultatea de Drept, dar nu în România, ci în Olanda (unde locuieşte Jan Werle). Aşadar examene de limbă, meditaţii de engleză etc. Alina s-a măritat, timp de două luni a fost în pregătiri de nuntă (care s-a făcut la Iaşi), Cristina a fost plecată în State timp de o lună la fiică. Luminiţa e singura care a jucat la Memorialul Albuleţ. Am fost acolo câteva zile şi am constatat ce mare diferenţă este între ea şi jucătoarele mai tinere ! Are un joc băieţesc, cum se zice, iar repertoriul pregătit împreună cu soţul ei îşi spune cuvântul.
Eu mi-am dorit să fac un cantonament de o săptămână, dar singura care s-a arătat disponibilă a fost Cristina, în timp ce Carmen n-a reuşit să-şi facă liber pentru vreuna din cele 3 variante propuse. Eu însumi am fost implicat ca antrenor de juniori la Subotica, iar acum mă duc la Mureck
O să încerc totuşi să fac un semicantonament după Superligă, până la plecarea la Praga şi de acolo la Khanty-Mansiysk. Mă bazez totuşi pe faptul că pe majoritatea jucătoarelor le ştiu de la Cupa Cluburilor Europene.

Cine ar mai fi fost pe lista de aşteptare ?
Aici a fost o luptă în trei, între Păuleţ, Sandu şi Bulmaga, apărută pe ultima sută de metri. Am preferat-o pe Iozefina la limită, iar Irina a apărut prea târziu. Noi vom conta pe ea în viitorul apropiat, întrucât e diferenţă mare de atitudine între surorile Bulmaga şi celelalte junioare. La cum joacă şi cum se pregăteşte, eu o văd pe Irina în echipa României la Olimpiada din anul 2012, indiferent cine va fi antrenor !
Ceea ce mă îngrijorează este faptul că, aşa cum am câştigat o jucătoare ca Irina Bulmaga, să nu pierdem alte jucătoare, către ţările care... au dobândit teren din mare. Ofertele încă n-au venit, dar e posibil să apară. Am pierdut sponsorul pe care l-am avut timp de doi ani, deocamdată ne bazăm pe procentul de 2% direcţionabil către ONG-uri, dacă ar dispărea şi acesta situaţia va deveni dramatică. Aşa că oferta clubului nostru nu ar putea contracara altele venite din exterior (în paranteză fie spus, rămâne de văzut ce se va întâmpla în acest sens şi cu Cristi Chirilă după apropiata sa plecare în America).
Am încredere şi în Smaranda Pădurariu, ea a depăşit pragul psihologic apărut în momentul când rămăsese în umbra Iozefinei. Dintre toate cele trei fete ieşene, Smaranda l-a găsit pe marele maestru olandez cu Elo-ul cel mai mare (Smeets) ! Oricum, e bine că ele rămân în domeniul şahului. Alina şi Erwin şi-au cumpărat apartament în Iaşi, într-un bloc nou, lui L’Ami îi plac România şi oamenii de aici.

Cum ai ajuns la Politehnica Iaşi ?
Eu am venit la club pe la 10-11 ani, destul de târziu. Am învăţat şahul la 4 ani, dar fiind crescut de bunici în Ploieşti (nu erau condiţii ca în garsoniera din Iaşi a părinţilor mei să crească doi copii, fiindcă am şi un frate cu doi ani mai mare, Iaroslav), m-am ocupat mai mult cu joaca. La 7 ani m-am întors în Iaşi, dar tocmai atunci tatăl meu a prins un post de lector de limba română în China ! Abia după ce am revenit de acolo m-am dus la şah.

Cum te-a marcat şederea în China ?
Pot zice că m-a modelat ca om, dar influenţa am înţeles-o abia în ultimul timp. Chinezii au o altă disciplină, o perseverenţă extraordinară, iar când au o treabă o fac fără să-şi pună prea multe întrebări. În al doilea rând, de la părinţii mei (mama e şi ea profesoară de limba română) am deprins că nu partea materială este cea mai importantă: împreună aveau salarii frumoase, în total circa 1500 dolari, dar după trei ani de stat în China (timp în care ne-am invitat toate rudele acolo), nu ne-am întors cu bani, în timp ce alţii au făcut avere. În schimb am vizitat tot ce se putea, făceam excursii pe Fluviul Albastru de câte 3 săptămâmi, iar o dată la 2 săptămâni mergeam la Marele Zid Chinezesc.
Şi la turneele de şah când mă duc, încerc să văd ce e prin zonă. Am fost la un turneu la Paris, apoi la Barcelona, e clar că se înmagazinează ceva, deşi din punct de vedere material n-a fost cine ştie ce.

Ai jucat la Campionatul Mondial pentru juniori de la Timişoara în 1988 ?
Cred că este momentul de care-mi aduc aminte cu cea mai mare tristeţe. Au fost două cantonamente, primul la Poiana Mărului. România avea dreptul la 4 jucători, dintre care Ranko Szuhanek era campion naţional al categoriei (14 ani). Pentru celelalte 3 locuri s-a disputat un baraj, în urma căruia am ocupat un loc eligibil. E diferenţă ca de la cer la pământ între cantonamentele de acum şi cele de atunci, la care veneam împreună cu antrenorii de club. Doamna Perevoznic ne urmărea programul nostru şi avea avantajul că îi plăcea să lucreze cu copiii, iar în paralel mai făceam acolo şedinţe cu Stoica, Radovici etc.
La al doilea cantonament s-a pus problema că nu mai sunt bani, iar clubul a preferat să-mi plătească turneul de juniori de la Timişoara (în paralel cu C.M.), unde am fost împreună cu părinţii (care erau destul de severi şi nu prea fuseseră mulţumiţi că de la Poiana Mărului mă întorsesem cu adidaşii rupţi, deşi asta era din cauza orei zilnice obligatorii de mişcare, nu de pe urma vreunei exagerări fotbalistice !) Ca atare n-am mai fost inclus în lot, locul meu fiind luat de Horia Nuţiu (Dumnezeu să-l ierte !).
A trebuit să treacă alţi 4 ani până să prind un campionat mondial !

Unde s-a desfăşurat acesta ?
La Duisburg în 1992, iar eu am avut cred o comportare onorabilă, terminând pe locul 18, la jumătate de punct în urma lui Istrăţescu (cu care am remizat) şi pierzând o singură partidă în faţa lui Sergey Rublevsky, azi cu Elo de peste 2700.

Anul 1992 a fost cel mai bun al junioratului tău !
Da, am terminat finala de la Călimăneşti pe locul 2 la grupa 20 ani (primul între juniorii de 18 ani), cu +4 (4 victorii, restul remize, multe de luptă, unele salvate în final), Ceteraş ieşind camnpion. Acela a fost un mare pas pentru mine, după ratarea C.M.1988. Vrând să facă o răutate copilărească, Ceteraş mi-a făcut un mare bine, spunându-mi la festivitatea de premiere: „Prietene, ai avut noroc, dar la anul nu cred că mai pupi tu medalie !”. Aveam aproape 18 ani, fără Elo (pe atunci apărea de la 2200), jucam turnee la Iaşi, dar care nu se trimiteau la Elo. Toată vara apoi am muncit 12 ore pe zi, ieşeam doar seara o oră din casă pentru plimbare. Am ajuns rapid maestru FIDE (în 1993) şi maestru al sportului.
După acest succes am intrat în echipa Politehnicii la Divizie. D-na Perevoznic mai încercase sporadic unele întăriri ale echipei (de exemplu aducerea d-lui Mititelu sau a ieşeanului Marcovici), dar care nu prea mergeau. Echipa condusă de doamna Perevoznic era foarte frumoasă: din 10 mese, cam jumătate erau acoperite de juniori. Eram eu, Sofronie, Varaciuc, Ioana Morariu, Diana Ignat (Istrăţescu), Ana Maria Oriţă. La masa 1 era Navrotescu (şi el tânăr, ca şi tizul tău Marius Nicula, care asigura masa 2). Nu era puţin lucru să joci în imediata apropiere a lui Florin Gheorghiu !
La finala de juniori din 1993 de la Sângeorz Băi am jucat bine, terminând pe locurile 2-5... ce-i drept fără medalie, din pricina înfrângerii neaşteptate la mai tâmărul Petre Titus Nad
A intervenit apoi stagnarea timp de aproape un deceniu, în principal determinată de facultate, dar şi cu nişte probleme des întâlnite la juniorii de azi. Am scăpat greu de ele, din cauza faptului că aveam o gaşcă solidă. Ne-am crezut mari vedete şi în loc să-mi văd de drumul meui, îmi pierdeam timpul cu şuete. Am continuat aşa până pe la 23-24 ani, practic în timpul facultăţii n-am jucat nicio finală de seniori, după cea foarte promiţătoare din 1995 (tot la Călimăneşti !), unde am ocupat locul 12. Am fost în grupă cu Sofronie ( cu care eram coleg din clasa a V-a), el repetând totuşi un an din cauza faptului că a vrut (şi a reuşit) să ajungă maestru internaţional.
Ţinând cont unde am greşit eu, încerc să le explic anumitor juniori că e bine să se oprească acum dintr-un anumit tip de viaţă, dacă vor să facă şah. Dacă vor să aibă o „tinereţe frumoasă”, cu discoteci şi cu jetoane de cazinou aduse suvenir de prin călătorii, atunci s-o continue tot aşa ! E adevărat că mai contează şi anturajul, şi înainte şi acum cei care nu se încadrează sunt marginalizaţi, aşa că stai şi te gândeşti: „Poate nu sunt eu normal şi muncesc în loc să ies cu ei noaptea !? Hai să mai las de la mine...” Adevărul e undeva la mijloc !
Am avut un şoc când anul acesta a venit la Iaşi (pentru a inspecta locaţia C.E. echipe juniori 2011) Secretarul general ECU, Horst Metzing şi spunându-i cu regret că „uite, şahiştii ăştia cam sunt cu băutura”, el mi-a replicat: „un şahist joacă o partidă de 6-7 ore de intensitate maximă, iar el trebuie să uite de acea partidă în 2 ore şi să se pregătească pentru partida următoare, iar cea mai bună metodă de uitare este, pentru unii, băutura”. Problema e că unii uită, într-o seară, nu ultima partidă, ci ultimele 2-3 turnee !

Cum a decurs victoria lui Chirilă jr. la Antalya 2007 (unde ai fost şeful delegaţiei) ?
Cristi Chirilă, care avea doar 16 ani, a venit foarte montat. Începutul lui de turneu a fost foarte bun, el demonstrând o totală lipsă de trac (calitate puţin întâlnită). A venit cu o bază solidă de date de la dl.Ghindă, în general bine pusă la punct. Ne întâlneam cu nu mult timp înainte de partidă (2-3 ore) şi revedeam ce are de jucat.
Partida de coşmar a fost cea din ultima rundă, Cristi înfruntând un jucător care ar fi trebuit să vrea doar o remiză de siguranţă, deşi putea lupta şi pentru aur. L-am trimis pe Cristi la culcare şi am analizat cu Marius Ceteraş până pe la 4-5 dimineaţa. La trezire (ultima rundă era dimineaţa, complet aiurea pentru un C.M.), Cristi s-a arătat încântat de varianta propusă de noi şi a intrat plin de aplomb în partidă, obţinând remiza de care avea nevoie.
A fost prima mea ieşire ca şef de delegaţie şi cred că acolo lumea a fost mulţumită de mine, fiindcă i-am pregătit pe toţi, chiar şi extraplayerii mai veneau la mine. Mai puţin plăcute au fost unele aspecte de la întoarcerea în ţară, dar e mai înţelept să trecem peste ele.

Care sete optica ta asupra pregătirii antrenorilor ?
Nu prea mă interesează dacă vin antrenori reputaţi şi ţin câte un curs de câte 2 ore. În schimb au venit în România mari maeştri ruşi şi au ţinut lecţii, ceea ce m-ar preocupa mai mult. După  ce a fost la ucraineni la 17 ani (împreună cu Nicu Doroftei), s-a văzut saltul pe care l-a făcut Nisipeanu.
Eu am mers cu drag la acel curs ţinut de dl.Vaisman, dar n-am plecat tocmai încântat, fiindcă era prea teoreticizat. Dorinţa mea era nu să cresc eu ca Elo, ci să învăţ mai bine cum se lucrează cu juniorii.
Am tot respectul pentru antrenorii venerabili şi pentru aportul lor absolut respectabil, dar trebuie să formăm şi alţii tineri. Au fost încercări cu Gergely Szabo şi Vlad Jianu. Dar eu nu înţeleg de ce să tragem de nişte jucători care încă mai au ceva de spus la tablă. Gergely poate ar fi ajuns în lotul olimpic, dacă nu era anul consumat cu antrenoratul...
Mie îmi place să joc, să antrenez (cel mai neplăcut e când suferi de pe margine la vreo partidă de juniori), îmi e agreabil să pregătesc altora partidele, dar plăcerea jocului nu dispare ! Şi atunci de ce l-am băgat pe Gergely în chestia asta ? El trebuia să fie la lotul olimpic de seniori. În niciun caz la fete.

Cum ai devenit maestru internaţional ?
Prima normă am făcut-o în 2001 la o finală de seniori a României, apoi în 2004 când am luat cu Nanu şi Manolache decizia de a pleca în Spania şi am realizat acolo următoarele două norme, în acelaşi an.
Puteam obţine o normă încă din Croaţia, unde era un turneu foarte puternic, aveam nr.53, dar în ultimele două runde am avut adversari modeşti pe care i-am bătut, dar n-am mai făcut performanţa rating necesară.
Problema era de a atinge Elo-ul de 2400, iar aceasta s-a întâmplat după Superliga 2006 de la Predeal, când am câştigat masa, sub culorile echipei Hidrocon Bacău.

În ce mod îţi drămuieşti timpul personal ?
Mi-e foarte greu să mă împart: am orele de informatică şi de şah la Şcoala Generală nr.22 (normă întreagă de 18 ore), apoi activitatea la club, pregătirea cu juniorii de performanţă din grupul meu, acum şi lotul naţional feminin. Şcoala nr.22 a fost prima cu profil de şah, introdus în 1985 (eu am încheiat-o în 1989), aşa că nu pot s-o refuz.
Dacă m-ai trimite la un serviciu unde să tai facturi de la 8 la 16, n-aş putea să stau. În schimb, la şah noi n-am mai avut un week-end de ani de zile, dar mă simt foarte bine !
Ca preocupări extraşahiste, mi-au plăcut ruşii clasici, în principal Dostoievski, dar nu citit în original... Tata e lipovean, rusa limba maternă, dar fiind profesor universitar nu se putea coborî la nivelul meu să mă înveţe. Totuşi n-aş muri de foame în Rusia, inclusiv la Khanty-Mansiysk !

Ai ceva apetenţe politice ?
Noi am fost toată familia înscrişi în PNŢCD, dar mi-am dat demisia din partid la scurt timp după alegerile din 1996, când se ajunsese la un fel de bătaie de joc. Tata (care în 1990 a scris platforma-program la un partid ecologist) a rămas în politică, fiind vicepreşedinte al Uniunii Lipovenilor din România.. Există tentaţia de a intra în politică pentru a schimba ceva, dar apare riscul de a rămâne şomer după 4 ani, cu alternativa traseismului politic. Noi în Iaşi facem politica şahului, de altfel nici nu s-a cerut să aderăm la un partid, deşi în general banii se dau pe criterii poliitice.
Primăria ne susţine prin Fundaţia „Sportul Ieşean”, suntem singura echipă sportivă care a jucat în Cupa Campionilor Europeni, deşi anul acesta cred că vom absenta,  preţurile la Plovdiv fiind prohibitive. În plus, Irina Bulmaga trebuie să participe în aceeaşi perioadă la Campionatul Mondial de juniori din Grecia, unde are şanse bune. Ghinionul nostru a fost anul trecut scoţiana Ketevan Arakhamia-Grant, care a luat un purcoi de bani şi a jucat slab. Fără jucătoare străine, anul acesta am câştigat din nou Cupa României.

Cu ce rezultat te-ai declara mulţumit la Olimpiadă ?
La mine nu prea există mulţumire. Nu mi-am propus un anume loc, dar sper să intrăm în primele 10. Am încredere în fete, va conta şi puterea mea de muncă, va atârna mult acolo pregătirea la adversar şi inspiraţia în alcătuirea echipei.
Nemulţumit aş fi de la locul 20 în jos. Tatăl meu, Ilie Danilov, spune întotdeauna că trebuie să fii cel mai bun, iar el chiar este în domeniul lui de slavistică !
Mi-ar fi plăcut (...dar nu sunt bani) să fim doi antrenori la Olimpiadă. De exemplu să vină cineva ca George Cătălin Ardelean, cu forţă de muncă şi cu Rybka în sânge.

Îţi mulţumesc pentru interviul acordat în timpul acestei frumoase şederi în Iaşi, în care ai fost un adevărat cicerone al caselor memoriale !
Rubrica ta este una dintre cele pe care le urmăresc constant (inclusiv albumele foto), n-am ratat niciuna, poate şi pentru că printre primele personalităţi intervievate a fost şi antrenoarea mea, doamna Margareta Perevoznic.