Sunteți unul dintre cei mai respectați veterani ai
șahului românesc (născut pe data de 19 decembrie 1931 la
Călățele Cluj). Care au fost primii pași în această lungă
și remarcabilă carieră ?
Am învățat șahul târziu,
fiind elev la Liceul comercial în clasa a IX-a la Brașov,
unde am venit în 1940 după pierderea Ardealului. Mie îmi
pare rău că n-am învățat mai repede, dar la mine în familie
nu juca numeni. Tata era muncitor, mama servitoare, dar
amândoi m-au susținut ulterior.
Jocul l-am deprins de la
un coleg de clasă, care îmi spunea că șahul e prea greu
pentru tine. M-am ambiționat și, în timpul vacanței, aflând
de la un coleg că există cărți de șah, m-am dus la librărie
și am întrebat. Cu greu am găsit una, care se tot reporta de
la un inventar la altul ! După 2-3 luni de vacanță, timp în
care am studiat partide din acea carte, l-am bătut la zero
pe colegul meu cam răutăcios.
Apoi, prin 1948-49, a
apărut în orizontul meu dl.George Davidescu, care a fost
nr.1 al României la prima Olimpiadă (Paris, 1924), iar acum
era pensionar în Brașov și, după plimbarea matinală pe sub
Tâmpa, venea la club și ne prezenta diverse poziții sau
combinații. Îmi plăcea atât de mult la clubul Progresul,
încât întârziam foarte mult și părinții nu-mi prea dădeau
voie să merg, fiindcă nu aveam cu ce să mă întorc acasă
(stăteam în cealaltă parte a orașului). Dl.Davidescu mă
recomandase la acel club și era destul de îngăduitor. La un
moment dat s-a jucat un meci de antrenament, s-au făcut două
echipe și m-am întâlnit cu dânsul la masa 1. L-am bătut și,
la sfârșit, m-a întrebat: De unde știi toate aceste manevre
din finalul de cai, că eu nu ți le-am arătat ? I-am zis cu
candoare că le-am găsit la tablă....
L-am avut apoi ca
profesor pe dl.Ion Șeitan, care era cadru didactic la Liceul
Andrei Șaguna pe specialitatea schi, dar iubea mult șahul.
Am reușit după aceea la Facultatea de Filosofie din
București, în 1950-51, iar acolo am jucat în Campionatul
Capitalei. Așii epocii erau Seimeanu, Drimer și Ciocâltea.
Perioada aceea mi-a prins foarte bine, dar apoi m-am mutat
cu facultatea la Cluj, în perioada 1952-1954.
Cu
care dintre acești jucători consacrați erați mai apropiat ?
Față de Ciocâltea am avut o prietenie extraordinară. Îmi
plăcea cum joacă. Era orgolios, dacă-l băteai nu-ți mai
răspundea două săptămâni la salut, dar altminteri avea un
suflet foarte bun. Fusese un copil necăjit, tatăl său fiind
închis mai mulți ani din motive politice.
La
revenirea pe meleagurile natale ați devenit de 3 ori campion
al Clujului !
Am jucat la prima finală a Clujului în
1951, care era de forța unei semifinale naționale.
Organizator era dr.Malcoci, ulterior emigrat în RFG. La
final mi-a dat o frumoasă garnitură de șah, dar din care
lipseau multe piese. Văzând mirarea mea, mi-a spus: Lipsesc
tocmai piesele pe care le-ai sacrificat în turneu.
Spectator nelipsit a fost directorul Operei din Cluj, care
ca premiu mi-a dat un abonament pe un an, ceea ce a contat
mult în formarea mea.
Eram legitimat la Universitatea
Cluj și stăteam la cămin. În centru era un club al
medicinei, unde se juca șah. La acel club venea și un
jucător Constantinescu, care participase deja la două finale
naționale. Apoi l-am întâlnit într-o cupă interjudețeană pe
Ștefan Szabo, care era bibliotecar la Oradea. L-am învins și
s-a supărat, nici nu mi-a întins mâna... Jucasem mizerabil
deschiderea, dar mi-am revenit ulterior, jocul pozițional a
fost mereu punctul meu forte.
După ce Facultatea de
Filozofie s-a desființat, am optat pentru
Psihologie-Pedagogie. Am fost repartizat ca profesor prin
jud.Hunedoara, în vârful munților, dar nu am vrut să mă duc
acolo, așa că prin relații (în principal Paul Diaconescu,
sufletul șahului prahovean) am ajuns la Ploiești în 1955,
unde timp de mulți ani (până prin 1980) voi preda limba de
română în ciclul gimnazial și, sporadic, psihologia la un
liceu.
La Ploiești era antrenor dl.Seimeanu (căsătorit cu
sora lui Paul Diaconescu), care avea ambiția să facă o
echipă tare: Mititelu, Partoș, Gunsberger (transferuri
timișorene reușită rocadă !), eu, Teodorescu, Albuleț. În
această formulă, am câștigat cu Petrolul de două ori titlul
național pe echipe, la concurență cu Dinamo (unde era
antrenor Borel Menas) !
V-ați numărat deseori
printre protagoniștii finalelor naționale, dar cu toate
acestea n-ați obținut nicio medalie. Există explicații
obiective pentru această neîmplinire ?
În 1954 a
fost prima mea finală de campionat național, după ce
semifinala o jucasem tot la București, în sala Locomotiva.
În finală am făcut un scor de -2, se jucau 19 runde, un
adevărat maraton.
A fost un alt an în care îmi trebuia
doar 1 punct din ultimele 3, dar probabil n-am rezistat
încărcăturii psihologice. Realitatea este că eu n-am avut
condiții deosebite de pregătire, nici acasă (părinții mei
erau oameni destul de modești), dar nici la club (trebuia să
fac și serviciu). Doar în cantonamente condițiile erau
formidabile.
Când v-ați afirmat peste hotarele
țării ?
Primul meu turneu internațional mai serios a
fost la Sofia în 1957. Am avut emoții foarte mari. Am mers
cu dl.Seimeanu ca secondant (lucru care nu se mai întâmplă
acum nici la juniori), iar grație sfaturilor lui l-am bătut
foarte frumos pe Nikola Pîdevski, care era campion al
Bulgariei. Am terminat pe locul 1-3, o mare surpriză.
Ați fost în echipa României la Campionatele Mondiale
studențești ?
Am participat cu echipa țării noastre
la Mondialele studențești de la Budapesta, unde am jucat
prima oară cu Portisch și am fost aproape de o remiză. E
drept că eu nu mai eram student, dar aveai voie să participi
câțiva ani după terminarea facultății...
Perioada dvs. ploieșteană se leagă indisolubil de formarea
lui Florin Gheorghiu. Cum o sintetizați ?
De când am
ajuns în Ploiești, avocatul Gheorghiu (tatăl lui Florin) mi
l-a dat pe mână, când avea 11-12 ani. Am fost delegat să
merg cu el la Campionatele Mondiale de juniori de la Haga în
1960, unde a pierdut titlul mondial dintr-o prostie. Eu
stabilisem cu el să nu joace Siciliană împotriva lui Bruno
Parma (care era antrenat de Matanovic), el nu m-a ascultat
și a pierdut. Înaintea ultimei runde, când juca cu un
islandez, nu putea să doarmă. Și i-am zis: Ești stors ca o
lămâie, nici nu vreau să te văd. A plecat din cameră și,
căutându-l neliniștit, l-am găsit apoi dormitând pe un pod
(Haga fiind un fel de Veneție olandeză). Dar el avea o mare
calitate: își revenea rapid dintr-un șoc și juca precum un
leu. L-a învins pe islandez, cu premiu de frumusețe. La
premiere a fost aplaudat jumătate de oră de olandezi, care
sunt poporul ce iubește cel mai mult șahul (în opinia mea).
Parma a fost cam contrariat, dar Matanovic i-a explicat care
e situația ! Ulterior Florin a devenit campion mondial de
juniori, dar nu cu mine ca secondant.
În același an 1960
a jucat și în finala de la București, unde se temea că va
termina pe ultimul loc. La începutul finalei, l-a bătut
într-o partidă antologică pe Ghițescu, reușind cu pionul din
b7 să ajungă în g2, într-un marș triumfal. Pe acea vreme
veneau mulți spectatori, printre care și ziariști, care se
informau de la jucători asupra subtilităților din partide.
În disputa noastră directă a fost câștigat, apoi a gafat și
era pierdut, moment în care mi-a propus remiză. Eu am
acceptat, iar dr.Troianescu, care era în apropiere, a spus:
Ei, la Ploiești merge și așa. Ultima rundă a fost
decisivă, lui Florin trebuindu-i doar remiză cu Ciocâltea.
I-am atras atenția lui Florin să nu mai joace Siciliană, la
care el mi-a zis că n-a pus mâna niciodată pe pionul din e7.
Mergând cu Florin la cantină, l-am întâlnit pe Ciocâltea,
care mi-a zis: Am auzit că îl înveți pe puști să nu joace
c5. Ai grijă că tu o să fii de vină !. L-am provocat pe
Ciocâltea (care era îmbrăcat militar) la un pariu pe o masă
de 4 persoane la restaurantul Berlin. La întrerupere Florin
era pierdut. După ce l-am expediat la culcare, am stat o
noapte și am găsit o soluție de salvare. Florin era convins
că Ciocâltea n-o s-o vadă, dar eu i-am zis că depinde cu
cine analizează Ciocâltea (sperând că acesta nu e Paul
Joița, care era expert în finaluri). A avut dreptate Florin
!
Îmi pare rău că Florin nu și-a dus chiar până la capăt
visele. La un moment dat, el a mers la generalul Marin
Dragnea, care era președintele CNEFS și i-a spus că vrea să
devină campion mondial, motiv pentru care și-a găsit un
antrenor străin. Din păcate n-a avut trecere...
După Gheorghiu, următoarea bijuterie șlefuită de dvs. a fost
Adrian Negulescu.
În 1980 la Dortmund am fost
secondantul lui Adrian Negulescu, pe care l-am învățat șahul
aproape de la zero. Mare favorit era Kasparov, dar Adrian
putea să-l bată (mai jucase înainte cu el la Campionatul
European de la Paris), însă s-a temut și a propus remiză. El
a greșit în ultima rundă, când a acceptat o remiză scurtă cu
un sud-american care s-a împrietenit cu el și l-a păcălit. E
drept că Adrian a avut mare ghinion, pierzând 5 puncte la
Buchholz în ultima rundă !
Kasparov se trezea la 7
dimineața (ceilalți dormeau până la ora 11) și făcea
pregătire pe terenul de sport. L-am interpelat pe antrenor,
care mi-a zis că e dorința lui Kasparov să fie atât de
matinal. Avea o vână deosebită, atunci s-a luat și la
întrecere de lupte cu un ungur de 100 kilograme. Seara venea
și se uita la blitzurile jucate pe bani de Negulescu & co.
Poate ar fi intrat și Kasparov, dar i se impuneau condiții
dure de handicap pe ceas !
Ați fost prezent la
trei Olimpiade (1960-Leipzig, 1962-Varna, 1964-Tel Aviv)
realizând un scor general de peste 50 % (21,5 p. din 41
partide), inclusiv o remiză cu negrele la regretatul Smîslov
în 1964. Care dintre aceste Olimpiade v-a impresionat cel
mai mult și de care ați fost cel mai mulțumit ?
Ca
organizare mi-a plăcut Olimpiada Leipzig 1960, întrucât
gazdele s-au simțit într-o continuă emulație cu ediția din
Germania Federală - Munchen 1958. Eu jucam la masa 3. În
faza preliminară, după înfrângerea cu SUA (în care eu am
pierdut la Robert Byrne, deși aveam piesă pentru doi pioni)
și un meci penibil cu Chile (1-3), urma să jucăm cu Spania
(o echipă destul de bună, dar nu formidabilă). Aveam nevoie
ca americanii să-și apere corect șansele cu sud-americanii
(adică măcar un egal). Dr.Troianescu s-a dus la căpitanul
echipei SUA, care era un general în retragere, perpetuu
fumător de trabuc, dar acesta l-a refuzat, spunându-i că
oricum nu-l poate influența pe Fischer.
Ghițescu a
câștigat la Pomar, Drimer a pierdut, iar pe masa 4 Mititelu
s-a sinucis. Eu stăteam ceva mai rău, noroc că adversarul
meu spaniol (un bun junior) nu s-a ridicat de pe scaun să
vadă ce se întâmplă pe celelalte mese și să-mi propună
remiză, așa că am întors soarta partidei și am egalat pe
ansamblu, 2-2. Am reușit astfel să ne calificăm în finală,
spre entuziasmul grupului de studenți români din Leipzig.
Am fost surclasați de bulgari cu 4-0, dar trebuia să fie
2-2, întrucât eu și Iuliu Szabo eram câștigați la
întrerupere. Din păcate, regretatului Ghițescu i-a scăpat o
mutare când mi-a analizat partida... Nu i-am reproșat însă
niciodată aceasta !
La partida cu Keres (care era modelul
meu de jucător), am simțit tot timpul că-mi lipsește o
mutare. Am ezitat să sacrific o calitate și m-a bătut foarte
frumos. La analiză, Keres mi-a semnalat eroarea mea ! A
venit și Petrosian, care nu juca. dar știa toate partidele
disputate. M-a uimit arătându-mi câteva variante la care
nici nu mă gândisem... Balticul Keres era foarte îndrăgit,
mereu pe locul 2 după Botvinnik, pentru care se pare că
trăgeau în grup sovieticii (fapt care era incriminat
virulent de Boris Spasski fiu de preot ortodox și pe care
mi l-a confirmat Lev Polugaevski).
La Olimpiada 1962, de
la Nisipurile de Aur, echipa noastră a venit într-o formulă
ameliorată (cu Gheorghiu și Ciocâltea). Din nou am pierdut
cu bulgarii (1-3), dar am făcut 2-2 cu URSS.
Cadrul
natural era plăcut, doar Fischer era deranjat de frunzele
care cădeau dintr-un copac aflat lângă sală, așa că i-au
luat masa de acolo. Ce vrei, jucător genial !
Echipa
noastră era condusă de Veniamin Urseanu, care avea o putere
de muncă deosebită, era în stare să nu doarmă o noapte
întreagă și să analizeze, după ce trăgea câteva coniace. Nu
întâmplător numele lui venea de la rusescul Medved (=urs),
avea și o forță fizică specială, nu pot uita un skandenberg
pe care l-a făcut în Poiana Brașov cu o namilă care râdea de
șahiști. Tot din 1962 mai rețin partida plină de
răsturnări de situație cu maghiarul Lengyel (eram prieten cu
el, la Leipzig mersesem împreună după fete...), câștigată de
mine după îmtrerupere, spre marea surprindere a lui
Portisch.
De la Olimpiada 1964 sigur că am rămas cu
amintirea partidei jucate cu marele dispărut Vasili Smîslov,
care era un tip înalt și, spre deosebire de Keres, foarte
sobru.
Care a fost vârful carierei dvs. ?
În 1965 la Hamburg am jucat pe masa 5 la Campionatul
European pe echipe și am realizat marea surpriză a victoriei
împotriva lui David Bronstein (jucător mare, nedreptățit ca
și Keres în favoarea lui Botvinnik). M-am apărat bine (a
fost punctul meu tare dintotdeauna), iar la întrerupere eram
câștigat. Bronstein a opus apoi o rezistență inutilă.
În 1968 ați devenit maestru internațional, ceea ce în acea
vreme era o realizare cu totul deosebită. V-a lipsit mult
până la titlul de mare maestru ?
Am fost aproape de
o asemenea normă la Kecskemet, unde se disputa un turneu
redutabil, la care era prezentă toată echipa Ungariei (în
general turneele din est erau foarte puternice). În ultima
rundă jucam cu profesorul italian Enrico Paoli (mai bun ca
etudist) și îmi trebuia victorie. Eu ziceam că-l bat oricum,
dar s-a apărat foarte bine și a făcut remiză. După partidă,
Paoli a zis că mi-ar fi dat punctul dacă știa că îmi trebuie
(lucru pe care mi l-au spus și ungurii, fiindcă juca mult pe
la ei și îl puteau sensibiliza să mă ajute), dar eu oricum
nu mi l-aș fi dorit câștigat în această manieră.
Și disputele dvs. cu fostul elev Constantin Ionescu s-au
remarcat printr-o sportivitate deosebită !
În finala
din 1981, dacă îl băteam pe Costică Ionescu aveam șanse mari
să mă calific în baraj. Stăteam mai bine (Ciocâltea zicea
deja că barajul va fi la Poiana Brașov), dar am greșit și am
pierdut.
În finala 1984 (jucată în ianuarie 1985), dacă
mă bătea pe mine, Costică ieșea campion național, dar
trebuia să-mi apăr și eu șansele și l-am învins. Nu s-a
supărat, dimpotrivă mi-a spus că suntem chit pe chit. Eu
i-am zis însă că el e mai tânăr și are tot viitorul în față.
De altfel, ca jucător el a avut o ascensiune foarte rapidă.
De exemplu, la rugămintea d-lui Șeitan, am fost cu el în
1976 la Campionatul Național de juniori de la Turnu
Măgurele, dar punându-i condiția să iasă campion național. A
avut ghinion și a ieșit doar pe locul 2, dar a afirmat
despre mine că sunt un vrăjitor. L-am îndemnat apoi,
fiindcă era și bun matematician, să meargă la București
(unde se putea pregăti cu Mihai Ghindă și alte nume
cunoscute) și cred că am procedat bine, fiindcă nu știu dacă
aici în Brașov ar fi ajuns mare maestru.
Dvs.
însă ați rămas fidel orașului de adopție !...
Eu
întotdeauna m-am considerat brașovean. Mă bucur când toată
lumea zice că tot ce mișcă pe aici a trecut pe la Radovici,
deși nu e chiar adevărat. Am fost 12 ani la Dinamo Brașov,
dar l-am avut alături și pe dl.Staicu care s-a luptat pentru
această secție.
Care este povestea descoperirii
de către dvs. a marelui talent reprezentat de Liviu-Dieter
Nisipeanu ?
Am un vecin, dl.Catincescu, profesor de
baschet la CSȘ Brașovia. La un moment dat mi-a zis că are în
grupă un băiețel interesat de șah, l-am văzut și mi-a plăcut
de la început.
Îmi reamintesc două momente:
În 1988,
la Campionatul Mondial de juniori de la Timișoara, Dieter
avea șanse mari la medalia de bronz, care i-ar fi adus
deplasarea la Campionatul Mondial de juniori 1989 Porto
Rico, pe spezele FIDE. Ultima rundă juca cu albul împotriva
unui israelian și l-am pregătit pentru o posibilă Franceză.
Ținând cont de preceptul regretatului Samarian de a merge
abia după o oră la sală, când am ajuns văd că deja a pierdut
partida ! Mă uit pe fișă și constat că... a jucat prima oară
în viață b4. Apoi tatăl său a venit la mine și m-a rugat
să-l iert.
La 14 ani, Dieter a jucat un baraj la Poiana
Brașov, unde dacă făcea o remiză cu albul în ultima rundă
pleca la Campionatul Mondial de la Singapore, dar a pierdut
! Tatăl său mi-a zis atunci: Domnule Radovici, vreau să-l
retrag de la șah, că ăsta ne bagă în spital pe toți !
Bunica lui Dieter mergea peste tot cu el și ajunsese în
pragul infarctului. Eu i-am calmat și le-am spus că Dieter
îl va depăși în timp pe Andrei Istrătescu (care-l bătea
atunci aproape de fiecare dată). De altfel, eu îl învățam să
joace ca Florin Gheorghiu. Apoi și Valentin Stoica a făcut
foarte mult cu el. Chiar dacă nu a ajuns campion mondial în
2010, cum îmi mărturisea odinioară că-și propune, Dieter
rămâne un mare jucător și va continua să fie măcar până la
40 de ani, deși parcă în prezent el resimte lipsa unui
antrenor de înaltă valoare.
Dvs. ați
fost un sever ca antrenor ?
Vreau să relatez un
episod: la un moment dat am fost la Budapesta pentru un meci
de juniori și un mare antrenor maghiar m-a rugat să asist la
un antrenament al grupei sale de 14 ani. După 10 minute de
la începere apare un băiat blonduț, spunând că a întârziat
metroul; cu toate acestea, antrenorul l-a dat afară !
Văzându-mi mirarea, acesta mi-a spus: Noi suntem un popor
mic. Șahul este foarte greu și nu putem face concesii. A
doua zi băiatul a venit cu jumătate de oră mai repede.
Așadar elevul trebuie să te respecte, dar e necesar să fii
și în relații bune cu familia lui, fiindcă știu cazuri în
care părinții i-au pus copilului piesele pe foc.
Sunteți implicat în continuare în formarea tinerei generații
? Ce perspective are ea în actualul context ?
Sunt
mulți oameni care vor să desfășoare activități cu copiii,
precum d-na Liliana Olea (de la clubul Ioios), dar nu sunt
suficient sprijiniți. Cu experiența mea de 15 ani la Comisia
Județeană, i-am recomandat președintelui AJȘ Brașov,
dl.Nanu, ale cărui eforturi le apreciez, să-și creeze un
colectiv temeinic.
Lucrez în continuare și eu cu câțiva
copii, dintre care îl remarc pe Radu Toma, care acum e
pregătit în principal de Iulian Sofronie, dar mai vine și pe
la mine. Și în cazul lui există o suprasolicitare, de
exemplu a jucat recent la Olănești, în paralel, finala
națională de seniori și un concurs de copii.
Șahul
trebuie început totuși repede, pentru că sunt unele lucruri
care se asimilează mai bine la o vârstă fragedă. Ucrainenii,
de pildă, pornesc de la 4 ani, lucru pe care l-am constatat
acum câțiva ani pe litoral, la un seminar internațional al
Școlii Polihroniade-Karpov.
Trebuie să avem grijă,
fiindcă tânăra generație se înflăcărează repede și se stinge
la fel. Așa suntem noi latinii.
Aveți o deviză
sub care așezați activitatea dvs. de o viață ?
La un
moment dat, un ziarist ploieștean de la Flacăra Prahovei, se
numea Șerban (simpatic, scria și versuri), m-a întrebat de
ce îmi place șahul. I-am răspuns ceva banal: artă și
știință, șahul rămâne marea pasiune a vieții mele. Lui i-a
plăcut totuși foarte mult și a pus aceasta pe prima pagină.
Acum eu cred că șahul e o treabă de apostolat, iar
satisfacțiile vin mai greu decât la alte sporturi sau deloc.
Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, martie 2010
© Federația Română de Șah
Precizăm că opiniile exprimate aparțin în totalitate celor
intervievați și nu reprezintă la modul implicit punctul de
vedere oficial al F. R. Șah
|
IE
8
Firefox
3
