Prin ce a rămas în memoria dvs. Traian Ichim, profesorul de la Palatul Pionierilor  ?
La 7 ani am întrerupt baletul, pianul şi acordeonul, iar tatăl meu m-a dus la şah la Palatul Pionierilor. Mi-a rămas în minte primul meu schimb de idei cu fostul campion al ţării: „Ştii cine e campion mondial?” „Ştiu” „Cum îl cheamă ?” „Botvinnik” „Şi... tu îl baţi pe Botvinnik ?” „Cred că nu” „Vezi copiii ăştia ? Toţi îl bat” „Atunci îl bat şi eu”. Era un super-dascăl: blând cu copiii, glumeţ, gata să laude şi să ajute, nicidecum să critice. De altfel mulţi dintre şahiştii de frunte au fost îndrumaţi de el la începutul a ceea ce urma să fie o carieră în şah. În viaţa particulară părea un om învins, dar reuşea să transmită tuturor iubirea lui pentru şah şi dorinţa de a fi mai bun. De altfel prima carte de şah pe care am studiat-o a fost un cadou pe care mi-a dat o dedicaţie: „Meciul Botvinnik-Tal 1960-1961”, scrisă de el. Apoi am jucat ani de zile Caro-Kann !
 
În 1967, la numai 12 ani, v-aţi calificat in prima dvs. finală de juniori. Cum a fost disputa cu emulii mult mai mari ?
Pe-atunci exista o singura categorie de vârstă: sub 19 ani. Aveam multă ambiţie şi inventivitate şi am reuşit să mă calific în finală, ceea ce a fost o surpriză chiar şi pentru mine. Am fost de altfel la un pas de a câştiga şi la Nicu Doroftei, care a ieşit campion. Un an mai târziu, la 13 ani, am terminat pe locul 5 finala de sub 19 ani (!) şi am fost luat la Constructorul Bucureşti, campioana României, căci tocmai se adăugase în echipe masa juniorului.
 
Trei titluri naţionale de juniori câştigate în patru ediţii consecutive (1970-1973) este o performanţă destul de rară. Cum aţi ajuns la ea şi de ce credeţi că nu s-a concretizat imediat odată cu trecerea la seniori ?
Munceam probabil mai cu sârg decât ceilalţi, studiasem de mic cartea lui Lisiţin şi jucam bine finalurile, aveam talent şi voiam mult să ajung MM.
La 15 ani (în 1970) eram campionul României de sub 19 ani (!), la 16 ani am luat doar medalia de bronz, dar am terminat al 2-lea (la egalitate cu bronzul mondial en titre, Aurică Urzică) primul internaţional de „sub 20 ani” al României, la 17 ani am fost din nou campion de juniori, iar la 18 ani am câştigat al treilea titlu la juniori cu 11 puncte din 13 şi al 5-lea titlu pe echipe cu 7,5 din 8 pe masa juniorului.
Cred că eram cel mai promiţător talent din ţară şi, cum dominam net generaţia mea, e normal că visam să fac un super-rezultat la Campionatul european sau mondial de juniori;  pe vremea aceea nu acordam nicio importanţă faptului că în familia mea nimeni nu era membru de partid (comunist, care altul ?!), dar acum sunt convins că asta i-a determinat pe cei ce decideau (FR Şah, CNEFS), să nu mă trimită la nicio competiţie oficială: eu eram campion, dar alţii plecau la Mondiale şi la Europene (unde uneori nici nu se calificau în turneul final), iar eu eram trimis mereu la turneul de juniori de la Zalaegerszeg (Ungaria), după care mai aşteptam un an, fără să fi putut profita de întâlnirea unor jucători tari sau titraţi. Asta mi-a cam tăiat aripile, tovarăşi ...
Am jucat pe-atunci câteva super-partide la Zalaegerszeg, am făcut 8,5 din 11, dar am terminat doar pe locul 2, fiindcă la sfârşit am forţat o poziţie egală la Zaichik (URSS), nevrând să împart cu el primul loc. După premiere, secretarul general al federaţiei maghiare mi-a propus să devin profesionist în Ungaria ! Eram brusc la o răscruce de drumuri: inechităţile suportate în ţară de câţiva ani (cauzate în fapt de lipsa de „origine sănătoasă”), precum şi nevoia unui antrenor (la Constructorul am avut parte de 2 antrenamente în 5 ani cu ing. Liviu Ţucă, altfel un om de treabă şi foarte bun psiholog) puteau fi compensate de pregătirea în condiţiile de vis pe care mi le propunea de acum cineva care credea în potenţialul meu. Mi-a fost totuşi uşor să refuz, fiindcă ... eram îndrăgostit pentru prima oară !
Au urmat admiterea la Politehnica (Facultatea de Transporturi – secţia Automobile, unde am intrat al 3-lea), armata, 5 ani de studii, o perioadă importantă pentru şah, dar în care am muncit mai puţin şi am progresat lent. În 1978 m-am căsătorit cu Lavinia, care nu juca şah şi în 1983 am avut o fetiţă, Cristina.
 
Constructorul-Politehnica-ITB sunt tot atâtea etape din biografia dvs. Ce au deosebit fiecare dintre ele ?
La Constructorul (1968-1975) eu eram „copilul”, iar sarcina mea în echipa era să car cupa transmisibilă (mare şi frumoasă) din Bucureşti la finală şi s-o aduc înapoi la club. Toţi prietenii din Rahova (unde aveam casa) veneau s-o admire. Am câştigat Campionatul pe echipe de 5 ori la rând. Echipa era tare (Victor Ciocâltea, Dorel Ghizdavu, Bebi Ghiţescu, Paul Voiculescu, Bebe Botez, Traian Stanciu, nea Mişu Rădulescu, Kety Nicolau, Marga Teodorescu, Lia Bogdan), veselă şi foarte diplomată: toate prostiile pe care le făceam la masa de joc erau tratate cu sfaturi blânde şi niciodată cu reproşuri sau critici ! I-am răsplătit pentru tratamentul lor în 1973 când, fără Victor, Dorel şi „tanti Marga” nu mai eram favoriţi, dar am câştigat din nou, în mare parte graţie rezultatului meu de 7,5 din 8 pe masa juniorului (plus remiza cu Sandu Elian într-un meci final cu 7 remize rapide). La 7 mese (4 băieţi, 2 fete şi juniorul) un rezultat deosebit (bun sau prost) se simte. De altfel le-am zis colegilor de echipă: „De 4 ori aţi câştigat voi titlul pentru mine, a 5-a oară l-am câştigat eu pentru voi”.
 
În ce mod s-au conjugat studiile la Politehnica şi la IEFS activitatea şahistă ?
În timpul studenţiei am jucat la Politehnica Bucureşti, unde am avut din nou un antrenor adevărat, Eddy Nacht, care reuşea să conducă fără să constrângă o echipă, ce era de fapt o bandă de prieteni: Parik Ştefanov, Cristi Ionescu, Bebe Ciolac, Sorin Giurumia, Otiliu Berechet, Ionuţ Buzbuchi, Dragoş Dumitrache, Fane Baciu, Paul Antemia, Cristina Bădulescu (Foişor), Mariana Nechifor, Mariana Bădici (Ioniţă), Angela Cabariu, Nuşa Murafa şi Steluţa Radu (Ţigău), echipa studenţească ce reuşea în fiecare an să bată, surprinzător, campioana sau vice-campioana en titre. Discret, ne ajutau în tot felul profesorii Dolfi Drimer şi Octavian Stănăşilă. În 1978 am jucat cu Ricardo Szmetan de la Poli Iaşi timp de vreo 4 zile o întreruptă disperată, pe care am reuşit s-o salvez, iar cu ea meciul şi locul 3 în campionat, ceea ce ne-a adus la toţi studenţii din echipă o bursa de un an din partea Ministerului Invăţământului. În plus, părinţii nu ştiau de ea ! Am fost tratat ca un erou, deşi mă băgasem singur în acea poziţie aproape pierdută.
Eddy Nacht m-a luat odată la Eforie, unde se juca un campionat de copii şi m-a ajutat să pun la punct un nou repertoriu de deschideri, pe care le-am jucat apoi peste 20 de ani !
După moartea lui Eddy, am terminat facultatea, dar am rămas încă 2 ani la Poli, pe post de „şi mamă şi tată”, pregătind antrenamente, turnee, deplasări ...
Între 1982 şi 1989 am jucat la ITB, unde aveam statut de profesionist: mă duceam la autobaza de autobuze la care lucrasem la început timp de 5 luni ca inginer, doar ca să-mi iau salariul. Datoria mea era să mă pregătesc, să antrenez tinerii clubului când antrenorii lor erau la concurs şi să joc: clubul îmi plătea deplasările (masă, casă, tren), iar eu păstram premiile câştigate ! În plus, cei de la club m-au ajutat să-mi găsesc (pentru cumpărare) un apartament în cartierul Drumul Taberei.
Am câştigat din nou titlul pe echipe de data asta cu ITB-ul, fie la băieţi, fie la mixt, fie ambele (în 1985).
Între 1985-1987 am făcut IEFS-ul la fără frecvenţă şi-am devenit antrenor. Puţin mai târziu am obţinut şi carnetul de arbitru, dar n-am arbitrat niciodată.
 
Cum l-aţi cunoscut pe Victor Ciocâltea şi ce loc ocupă în biografia dvs. câştigarea în 1984 a primei ediţii din Memorialul Victor Ciocâltea ?
Am învăţat să joc la 3 ani, în familie; regretatul MM Victor Ciocâltea, amic cu tatăl meu, a venit să mă vadă jucând pe când aveam 4 ani; mi-aduc aminte şi-acum că am avut albele la sora mea mai mare, făcusem rocada mică, iar când ea a jucat la un moment dat h5, „campionul” (cum mi-l prezentaseră ai mei), mare amator de atacuri la rege, n-a putut să-si înăbuşească un „frumoasă mutare, bravo!”, care m-a descurajat aşa de tare că m-am făcut mat singur. Vreo nouă ani mai târziu aveam să fim colegi în echipa campioană a României, Constructorul Bucureşti.
După moartea lui prematură, ITB-ul (unde fuseserăm din nou coechipieri) a organizat un turneu memorial care, spre cinstea clubului, a devenit tradiţional. Am jucat destul de bine şi, cu puţin noroc, am reuşit să termin primul. Nu a fost un turneu internaţional, dar au participat peste 150 jucători. Acum doi ani în martie eram prin Bucureşti şi, incitat de vechi prieteni, am trecut pe la RATB (ITB-ul de ieri) să văd finalul „Memorialului Ciocâltea”. M-a surprins mult faptul că, fiind o ediţie jubiliară, mi se pregătise şi mie o „diplomă omagială”, pentru câştigarea primului turneu: era ediţia a 25-a !
 
La Tatabanya, în 1985, aţi realizat ultima normă de MI. A fost dificil să ajungeţi la acest titlu ? Cel de MF l-aţi obţinut pe bază de Elo sau prin norme ?
Am făcut prima normă de MI la Bled în 1981 (locul 3, cu 6,5 din 9) dar, cum numărul de ţări reprezentate era prea mic (jucasem doar cu sârbi şi italieni) n-a fost valabilă decât ca normă de MF, titlu obţinut deci prin norme (regulă la care s-a renunţat ulterior) plus Elo-ul de 2300. Primele norme de MI care au contat le-am făcut în ţară, iar pe ultima am şi depăşit-o cu jumătate de punct, câştigând turneul închis de la Tatabanya (Ungaria) cu 8,5 din 12. Mai târziu aveam să ratez mereu norma de MM, deşi am fost aproape de 4-5 ori. După regulamentul de azi, aplicat la turneele din 1987-90, aş avea 2 norme de MM !
 
Sunteti mulţumit de evoluţiile dvs. în finalele de seniori ale României ? Care a fost cea mai reuşită ?
M-am calificat pentru finalele din 1985-88. În 1986 am ieşit pe locul 5 dar, ca de obicei, lipseau mai toţi cei din echipa naţională, care n-aveau nimic de câştigat expunându-se asaltului noii generaţii şi ajutând-o să capete experienţă din partidele cu ei. FR Şah închidea ochii sau încerca fără succes să-i aducă la masa de joc.
Cel mai bun rezultat al meu a fost în 1987, la cea mai tare finală („de excepţie” scria ziarul „Sportul”) din ultimii mulţi ani (3 MM, 10 MI şi 4 MF, toată Naţionala prezentă !). Am reuşit să termin pe locul 4–6, cu victorii la Mihai Şubă, Mihai Ghindă, remiză cu Florin Gheorghiu (în cele din urmă campion), acordată de mine la insistenţele antrenorului ITB-ului (unde eram coleg cu Florică) şi al Naţionalei.
În 1988 mă hotărâsem deja să rămân în Vest şi n-am rezistat dorinţei de a sta ceva mai mult cu Cristina, care avea 5 ani, aşa că am luat-o cu mine la Finală şi am dus-o înapoi acasă după 6 runde, când eram ultimul cu 1,5 puncte. Întors din nou la concurs, am făcut 7,5 din ultimele 10 partide, cu victorii la Costică Ionescu, Vali Stoica, Sergiu Grunberg, Mircea Pavlov şi Traian Stanciu, performanţă echivalentă unei norme de MM. Am terminat pe 5-7 şi am fost chemat la Naţională!
 
Anii 1987-1988 au reprezentat perioada de vârf a carierei dvs. de jucător. Care au fost factorii ce au favorizat acest forcing ?
Avusesem o perioadă de vreo 2 ani când am muncit enorm (în medie aproape 9 ore de şah pe zi, 7 zile din 7), după care jucam mai prost ca înainte. Mi-am zis că şahul nu e pentru mine şi-am lăsat-o baltă, iar după peste un an de leneveală şahistă am început fără motiv să joc la un nivel superior şi-am câştigat în scurt timp vreo 150 puncte Elo!
În 1987 am câştigat singur turneul Sonnevanck din Olanda, de la Wijk aan Zee (înaintea lui Friso Nijboer); am ieşit pe locul 2 la Malmo (Suedia), cu 7 din 9 şi pe locul 3 la Bagneux (Franţa) şi la primul Internaţional al ITB-ului. Cu toate astea şi în ciuda locului 4-6 din Finala „de excepţie”, n-am fost selecţionat nici măcar în „lotul lărgit”!
Am continuat rezultatele bune în ianuarie 1988, cu locul 2 la Openul Hoogovens (azi „Corus”) la Wijk aan Zee, calificându-mă astfel pentru Turneul B de MM din 1989; apoi am ieşit pe locul 4 în Berlinul de Vest şi, imediat după, singur pe locul 1 la Bagneux (228 jucători, printre care cele cele trei surori Polgar şi Th. Ghiţescu), cu un scor de excepţie: 8,5 p din 9, de fapt 8 din 8, plus o remiză atribuită în prima rundă, când jucam încă în Berlinul de Vest !
 
Prima dvs. selecţie în echipa naţională a coincis cu evenimentul major al şahului mondial: Olimpiada. Ce impresii păstraţi de la Salonic 1988 şi cum apreciaţi prestaţia dvs. (3,5 p. din 6) ?
Aşteptasem 18 ani de zile să joc într-o competiţie oficială, aveam să mai aştept o săptămână, pentru că în primele zile, când echipa juca cu începători de prin insulele lumii, toţi titularii s-au băgat în faţă ca să amelioreze cât de cât rezultatul penibil pe care-şi imaginau probabil că aveau să-l facă. I-am spus antrenorului că nu mă rad până nu mă pune şi pe mine în echipă şi-i arătam zilnic barba, dar el s-a ţinut tare până când echipa a intrat în vrie, după două înfrângeri severe, aşa că m-a lăsat să joc cu Scoţia. Am făcut remiză, apoi în runda a 7-a am câştigat la finlandezul A.Pyhala (greu de jucat cu el, că avea un handicap grav: bietul om era în scaun cu rotile şi abia muta), apoi l-am bătut pe Ye Rongguang (China) şi-am rămas în formaţie. Problema a fost că, având 3,5 din 5, am pierdut în ultima rundă la M. Schlosser (Austria) şi toată lumea ştie că aia e runda cea mai importantă, aşa că antrenorul, în totală armonie cu Florică Gheorghiu, a descoperit că eu eram vinovat pentru locul 25 al echipei, căci dacă eu nu pierdeam, echipa ar fi obţinut un minunat loc 23 ! S-a propus (deloc în glumă !) sancţionarea mea pe timp de câteva luni, dar şeful Federaţiei, Gogu Candea, era de bună credinţă şi avea mult bun simţ, datorită căruia am şi scăpat nepedepsit ! Obiectiv, făcusem un rezultat şters, puţin sub nivelul meu şi mult sub ambiţiile mele, dar nu catastrofic.
Câteva săptămâni mai târziu, în ianuarie 1989, a fost gata-gata să mi se interzică să plec la Wijk aan Zee, la turneul B de MM (unde luam din start prima de joc de 1000 dolari, adică salariul meu de inginer pe aproape doi ani) şi doar un moment de baftă totală a făcut să particip totuşi !
I-am bătut acolo pe Ian Rogers şi Paul van den Sterren am ratat norma de MM pierzând la Friso Nijboer din poziţie cu avantaj decisiv şi... nu m-am mai întors în ţară.
Am plecat in nordul Germaniei de Vest (RFG), lângă Bremen, iar pe 22 decembrie 1989 m-am căsătorit în Danemarca cu actuala mea soţie Rike Wohlers, fostă campioană de şah şi de baschet a RFG-ului şi avem două fete, Lara şi Lena.
În iulie 1989 aveam 2480 Elo (al 4-lea în România şi în primele 250-300 Elo-uri din lume), iar în ianuarie 1990, în loc de un Elo de 2500-2505, pe care îl aşteptam, am dispărut din lista Elo ! Am luat legătura cu FIDE ca să semnalez greşeala, dar mi s-a spus la telefon că nu era vorba de o omisiune, ci că FRŞah îi anunţase că eu am murit ! După ce s-au convins că le vorbeam de pe lumea asta şi încă din Vest, mi-au trimis o scrisoare de confirmare a ultimului Elo avut (2480), fără să-mi mai calculeze cresterea de vreo 20 puncte. Eu am fost mulţumit şi aşa, că aveam deja probleme mari cu organizatorii care, nemţi fiind, nu voiau să mă înscrie in turnee. Era probabil o ocazie bună să câştig premii mari în turneele de amatori din SUA, dar am trecut pe lângă ea... Sunt convins că figura cu lista Elo n-a pornit din FRŞah, unde aveam prieteni adevăraţi, care au avut de altfel de dat „extemporale” din cauza „fugii” mele, ci a fost impusă de mai sus.
În 1989-1990 am jucat pentru SK Delmenhorst (Bremen) în Bundesliga, la masa 1: printre cei 15 adversari erau 11 MM, dintre care doi campioni mondiali ! Echipa mea, de obicei candidată la retrogradare, a mers incredibil şi a terminat pe locul 5 ! În plus ne-am calificat până în finala Cupei RFG ! Eu am jucat destul de bine, cu 2 victorii (în cupă şi în campionat) la Mathias Wahls (nr.2 al RFG după Hubner), Lucas Brunner, Garcia Palermo, remize cu Mihail Tal, Robert Hubner, Vlastimil Hort, Anthony Miles. Când mă gândesc că Moini Reicher nu îndrăznea la ITB să mă pună sa joc  pe primele 3 mese...
Tot în 1989 am terminat la egalitate pe locul 1 openul de la Dortmund, cu 300 de jucători şi pe locul 2 pe cel de la Wildbad (cu 6,5 din 9). Am jucat în 1989-90 cu mai mulţi MM decât în toată viaţa mea şahistă de până atunci !
 
Aţi găsit in Franţa aspecte negative pe care le-aţi fi considerat rămase în urmă după ce aţi plecat din România ?
Ne-am mutat din nordul Germaniei în estul Franţei în 1990. Existau puţini jucători puternici şi o revistă de şah foarte slabă – „Europe-Echecs”, făcută doar ca să se vândă, nu ca să te ajute să joci mai bine (hârtie lucioasă, dar aproape jumătate din pagini numai reclame şi bla-bla). Erau însă cluburi (Auxerre, Belfort, Lyon, Cannes etc.) care predau şahul in şcoli, erau jucători şi antrenori din Est care-şi reîncepeau viaţa în Franţa, iar toate astea aveau să se vadă mai târziu. Acum „Europe-Echecs” e de mare calitate, iar Franţa a ajuns printre primele 6-10 naţiuni şahiste ale lumii.
 
Cum a decurs ascensiunea dvs. ca antrenor pe terenul hexagonal ?
În România fusesem antrenorul secund al echipei naţionale feminine prin anii ’80, apoi secundantul lui Mihăiţă Ghindă la Zonal şi al lui Bob Marin la Interzonalul din ciclul Campionatului Mondial; colaborarea cu cei doi prieteni m-a ajutat mult ca jucător, mai ales în înţelegerea ideilor de deschidere, capitol la care eram deficitar.
În 1990 am semnat un contract pe perioada nedeterminată cu clubul francez Belfort-Echecs, ca antrenor, profesor în şcoli şi jucător („consilier tehnic si pedagogic”); pe-atunci am devenit prieten şi l-am antrenat pe Andrei Sokolov, fost nr.3 mondial după Kasparov şi Karpov.
Mai târziu am fost coach-ul echipei feminine a Franţei la Europenele de la Batumi (1999) şi Olimpiada de la Istanbul (2000).
Am făcut de asemenea antrenamente în diverse cluburi de prin toată ţara: în Corsica, pe Coasta de Azur la Cannes, în Bretania, în Normandia, în Aquitaine, în Guadelupa (Antile), la Paris etc. Federaţia Franceză (FFE) nu-mi recunoştea diploma de antrenor din România, iar eu refuzam să fac un stagiu de 5 zile cu Volodia Vaisman (antrenor formator al FFE), chipurile ca să devin antrenor, după ce făcusem 2 ani la IEFS. În 2000 şahul a fost recunoscut ca sport în Franţa şi FFE m-a declarat antrenor fără alte formalităţi. În 2008 am devenit al 9-lea maestru-antrenor din Franţa şi am format de-atunci şi eu alţi antrenori.
Ca jucător, profesionismul l-am încheiat complet în 1992 când, în timp ce-l băteam pe Michael Adams în prima ligă pe echipe (la Montpellier, la masa 1), mi se furau din maşină toate caietele cu analize !
 
Cum aţi transmis fiicelor dvs. mai mici pasiunea şahistă a tatălui ? Cum sintetizaţi experienţa de două decenii a unei familii şahiste ?
Fetele vedeau pe toată lumea jucând şah, aşa că, normal, voiau să joace şi ele. Au învăţat de mici, au progresat repede, aşa că au terminat Campionatul Franţei de copii în fiecare an în primele 10. Lara (18 ani şi 2000 Elo acum) a fost vice-campioana Franţei în 2005 la sub 14 ani şi a jucat la Campionatul Mondial şi European (împlinind visul meu de junior !), iar la sub 16 ani a câştigat bronzul în 2007. Lena (16 ani şi 1800 Elo acum) a fost o dată  pe locul 4.
Ambele sunt arbitru (ca şi Rike de altfel), iar Lara e cel mai tânăr antrenor (şi a 4-a antrenoare) din Franţa.
Rike e WIM şi a jucat de mai multe ori Finala Franţei, iar în 2008 a terminat pe locul 5.
În 1998 am înfiintat clubul de şah din sat (Naujac sur Mer), care are acum o echipă în Nationale 2, una în Nationale 4 şi echipa feminină în Top 12 (locul 5 in Franţa în 2009).
În echipa “mare” joc şi eu acum, după ce am mai evoluat la Echiquier d’Aquitaine Bordeaux, Bastia - în Corsica - şi Cannes, cu care am fost de 3 ori vice-campion al Franţei şi o dată medalie de aur pe masa mea.
Îmi place când se întâmplă să jucăm toţi 4 în echipă, atunci simt că „microbul şahului” s-a transmis mai departe !
În meciurile importante au fost mereu prieteni români care au jucat cu noi: Doru Rogozenco şi Lucian Miron (ultima dată pe 24 ianuarie 2010), Bob Marin, Romeo Milu, Andrei Cioară.
 
La începutul anilor 90 aţi avut un magazin de şah, ce s-a bucurat de un real succes. Care consideraţi că este secretul marketingului în şah ?
În 1992 lucram încă la Belfort-Echecs când am deschis, împreună cu soţia, magazinul cu vânzare prin corespondenţă „Avantage Decisif” şi am început să traducem în franceză revista „Schach-Archiv”. După câţiva ani era al 2-lea magazin de şah din Franţa, graţie în primul rând posibilităţii (unice în Hexagon) de a primi un sfat bun, sincer şi gratuit de la o WIM (Rike) sau un IM (eu). Magazinul există încă, dar a trecut în planul doi de când campingul a luat amploare.
 
Care a fost factorul ce v-a determinat să lansaţi în 1994 proiectul campingului „La Rochade” ?
Observasem prin open-uri că mai toţi jucătorii amatori care aveau o familie se plângeau că trebuiau sa aleagă vara între a juca şah sau a merge cu familia în vacanţă. Ne-am mutat în vestul Franţei în toamna lui 1992 şi, după multă muncă (între 1992-1994) am transformat în camping o pădure defrişată şi am început să organizăm în fiecare vară antrenamente cu MM şi MI, turnee cu  toate cadenţele, simultane etc.
Campingul are acum 150 locuri de campare pe vreo 5,5 hectare şi cuprinde 25 mobil-home-uri şi 30 caravane („rulote”), două blocuri sanitare, magazin de şah, magazin mixt, snack, piscină, locuri de joacă, sală de şah, plus încă 6,5 hectare spaţiu verde cu lac, plajă şi teren de beach-volley.
Suntem în Medoc (zonă viticolă de excepţie), la 60 km nord de Bordeaux, în pădurea de pin, la 2 km de satul  Naujac sur Mer şi la 9 km de ocean.
Am organizat până acum 12 ediţii din Openul Vinurilor (a 13-a ediţie va fi între 27 iunie şi 4 iulie 2010) precum şi 14 Turnee (de 3 zile) Coasta de Argint (după numele dat ţărmului de-aici al Atlanticului).
Mai multe detalii se găsesc pe site-ul nostru, facut integral de Rike, www.campinglarochade.com
 
Campingul dvs. este un unicat mondial sau există vreun termen de comparaţie ?
Din câte ştiu, avem unicul camping cu specific de şah din Europa şi foarte probabil din lume. Ideea de „vacanţă cu temă” este însă mai veche şi a fost esenţială în succesul cunoscutului Club Med.
 
Care au fost cei mai semnificativi oaspeţi români şi străini veniţi la camping ?
În cei 15 ani au venit în camping mai multe nume mari din şah: Boris Spasski (adversar la masa 1 în Bundesliga, apoi coleg de echipă la Belfort), Alexei Shirov (coechipier la Belfort şi la Cannes; a antrenat la noi în premieră mondială), Levon Aronian, Artur Jussupov, Loek van Wely, Friso Nijboer, Zhaoqin Peng, Bettina Trabert, Jovanka Houska, Henrik Teske, Sebastian Siebrecht, Klaus Bischoff, Spyridon Skembris, Alfonso Romero-Holmes, Mark Dvoretski (probabil cel mai bun antrenor din lume, a făcut peste 10 cicluri de antrenament în „La Rochade”).
Mai toţi marii maeştri francezi au fost cel puţin o dată în camping : Maxime Vachier-Lagrave, Etienne Bacrot, Vlad Tkatchiev, Laurent Fressinet, Joel Lautier, Romain Edouard, Christian Bauer, Andrei Sokolov, Mathieu Cornette, Thal Abergel, Tony Kosten, Olivier Renet, Iosif Dorfman, Eric Prie, Emmanuel Bricard, Darko Anic, Eloi Relange, Bachar Kouatly, Marie Sebag, Sophie Milliet, Almira Skriptchenko.
Dintre MM români şi moldoveni - Dieter Nisipeanu, Bob Marin, Andrei Istrăţescu, George Grigore, Costică Ionescu, Vladik Nevednicii, Levente Vajda, familiile Rogozenco, Lupu, Foişor şi Fomichenko, Viorel Iordăchescu, Vasile Sănduleac.
 
Aţi manageriat jucători de vârf  ?
În 1990, într-un complex ciudat de împrejurări, am fost la un pas de a-i deveni antrenor-manager lui Gata Kamski ! La 16 ani Gata tocmai câştigase super-turneul de la Tilburg şi, inainte de întoarcerea în SUA unde locuia deja, a fost invitat la Belfort. Fiind singurul vorbitor de engleză din club şi înţelegând puţintel rusa (Rustam, tatăl nu prea le avea nici el cu engleza) am stat 3 zile în preajma lor, timp în care am câştigat încrederea lui Rustam în aşa măsură, că m-a lăsat să particip la un antrenament cu Gata, iar în ultima zi mi-a propus chiar să-i devin antrenor şi să mă ocup de cariera lui, urmând ca el să facă “de acum” alte lucruri. Cum Gata n-avea drept de vot pe vremea aceea, totul depindea de răspunsul meu. N-a mai fost însă nevoie să decid, fiindcă relaţiile lui Rustam cu cei din Belfort s-au alterat instantaneu, într-o discuţie nevinovată despre războiul din Golf şi n-am apucat nici să ne luăm rămas bun. Poate într-o zi o să scriu o carte despre toate aiurelile prin care am trecut în viaţă, căci am un editor şahist în Franţa, care insistă de 2-3 ani s-o fac.
Am făcut mai târziu muncă de manager pentru prietenii mei Dieter Nisipeanu şi Viorel Iordăchescu, iar ocazional pentru alţi MI şi MM tineri.
Acum câţiva ani am organizat în camping meciul amical Vlad Tkatchiev – Dieter Nisipeanu, comentat în direct pentru spectatori de Boris Spasski ! Apoi - un meci în 4: Nisipeanu-Marin-Lukov-Siebrecht.
 
Una dintre priorităţile actuale ale FRŞah este introducerea şahului în şcoală. Cu experienţa dvs. în domeniu, ce poziţie vă exprimaţi ?
Între 1990-1992, la Belfort, am lucrat şi ca profesor de şah în şcoli, cunosc bine structura şahista din Corsica (am jucat câteva sezoane pentru clubul din Bastia), unde toţi copiii de pe insulă au învăţat să joace şah, am văzut rezultatele studiului făcut la cererea fostului ministru şi primar al Lyon-ului, Michel Noir (mare pasionat de şah) şi sunt convins că şahul în şcoli ajută mult şi in multe feluri: organizează gândirea copiilor pe baze logice, le dezvoltă capacitatea de analiză şi de sinteză, le stimulează memoria şi capacitatea de anticipare şi le dezvoltă respectul, ceea ce-i ajută nu numai la şcoală, ci şi mai târziu, în viaţă, la luarea deciziilor. Nu degeaba în jur de 1990 bursa din Londra căuta (prin reclame în „New in Chess Magazine”) şahişti tineri pentru a forma brokeri din ei, iar astăzi în Franţa, unii şefi de firme mari, acordă imediat un interviu de angajare celor care joacă şah în competiţii !
 
Sunteţi un expert al îmbinării şahului cu loisir-ul. Reprezintă aceasta o şansă pentru propagarea sportului nostru îndrăgit ?
Bineînţeles, nimic nu împinge un tânăr spre un joc mai mult decât dorinţa lui de a fi cu şi ca alţii, ori dacă ei joacă şah, poker sau fotbal, cel mai uşor e să te apropii de ei jucând şi tu. Am văzut mulţi părinţi care jucau şah în camping şi ai căror copii vin acum singuri în vacanţă şi joacă şi ei; sunt unii părinţi care îşi aduc copiii aici pentru că acasă nu pot să-i facă să joace şah ! Şi cam toţi reuşesc la noi. Mulţi adulţi şi copii au învăţat să mute piesele în camping.
Dintre puştii care-şi petreceau vacanţele la noi unii au ajuns MI sau MM : Kevin Terrieux, Clovis Vernay, Romain Edouard !

Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, ianuarie 2010
© Federaţia Română de Şah

Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah