Album foto MI Gergely-Andras-Gyula Szabo

Interviu cu MI Gergely-Andras-Gyula Szabo

Cum s-a repercutat asupra formării tale şahiste plecarea în 1994 de la Bucureşti la Tg.Mureş, pentru gimnaziu şi apoi liceu („Farkas Bolyai”) ? Pe vremea aceea, eram legitimat la CSS Târgu Mureş, şi mă antrenam cu G. Fugulyan, care a fost unul din antrenorii care m-au format ca şahist, un om cu o deosebită răbdare şi dragoste pentru copii. Poate dacă aş fi ştiut că peste numai un an mă voi transfera la BNR Bucureşti, lucrurile ar fi stat altfel...   Ce antrenori au fost esenţiali pentru tine ? Toţi au jucat un rol important în însuşirea cunoştinţelor actuale, deci nu îmi va fi uşor să-i împart în „esenţiali” şi „neesenţiali”. Nici nu-i voi înşira pe toţi cu care am lucrat, de frică să nu uit pe cineva. Totuşi, dacă trebuie să aleg pe unul singur dintre ei, acesta va fi maestrul internaţional dr. Dan Văsieşiu, un om deosebit şi un şahist cu o forţă remarcabilă. În primii 2 ani în care am lucrat cu el, m-a dus de la ELO 2135 la aproape 2400… şi o bună parte din repertoriul meu actual se bazează încă pe analizele noastre comune, de acum 10 ani! Aceste lucruri spun multe atât despre valoarea lui ca antrenor (cu o cotă deosebită pentru lecţiile pe care le dă, inclusiv pe internet), cât şi despre relaţia dintre noi.   Care au fost adversarii tăi cei mai redutabili din vremea junioratului ? Generaţia ’83 a fost una destul de puternică pe vremea când eram junior; cei mai periculoşi erau Vali Răceanu, Răzvan Sebe şi Laurenţiu Aldea (dar mai erau şi alţi jucători talentaţi, care prindeau o formă bună la finală). Din celelalte generaţii cu care mă confruntam o dată la 2 ani i-aş aminti pe Florin Sebe, Horia Geantă şi Cristian Dăianu (1982), iar cei născuţi în 1984 n-au nevoie de prezentare nici măcar pentru copiii de acum: Costică Lupulescu, Vlad Jianu, Bogdan Vioreanu. Din păcate, marea lor majoritate au ales un alt drum în viaţă; ce să-i faci, banii vorbesc... Ar trebui poate să menţionez şi unii adversari străini, printre care Naiditsch, Volokitin sau Kritz. Pe toţi aceştia trei i-am întâlnit în anul 2000 la C.M. juniori din Oropesa del Mar (Spania), la ultimul ratând în runda finală un câştig într-o mutare, fapt care m-a coborât pe locul 9…   Amănunte despre C.M. echipe sub 16 ani de la Belgrad 1997 ? Am ajuns la concluzia că o echipă care nu este favorită poate avea succes în 2 feluri: ori este foarte omogenă, cu jucători de valori apropiate, ori are un lider puternic pe masa 1. La Belgrad, l-am avut pe Levi Vajda pe masa 1, care a realizat un excelent 5/7, trăgând după el, practic, întreaga echipă condusă de dl.Cristian Ionescu. Eu am realizat 4,5/6 pe mesele 3 şi 4, rămânând cu regretul de a-l fi scăpat pe Ivan Cheparinov într-un final elementar câştigat. A fost un loc 2 meritat al echipei noastre (în care mai jucau Ardelean, Burnoiu şi Răceanu) care, cu puţină şansă în ultima rundă, putea deveni şi campioană.   Bronz şi argint la CE echipe juniori Balatonlelle 2000 şi 2001. Câteva cuvinte despre aceste frumoase medalii ? În 2000, a fost succesul unei echipe care, deşi mai slab cotată pe hârtie, a dat tot ce a putut (am bătut Ucraina!), iar rezultatul meu a fost unul foarte bun (5,5 din 7, medalie de aur pe masa a doua). În 2001, aveam o echipă foarte puternică, puteam ieşi şi campioni, dar am pierdut la limită meciul decisiv cu ucrainenii. Rezultatul meu a fost unul acceptabil (4 din 7 pe masa 1), alternând victorii superbe (ca, de exemplu, cea cu Navara cu negrul) cu ratări uriaşe. Per total, două rezultate satisfăcătoare, la care mă bucur că am putut pune umărul, alături de ceilalţi colegi.   Când şi cum ai obţinut titlul de IM ? Norme de GM ai realizat ? Normele de IM le-am obţinut uşor, la două turnee închise consecutive (Timişoara şi Bucureşti 1999), dar titlul, din cauza unui singur punct ELO (aveam 2399 la 1 ianuarie 2000) l-am primit mult mai târziu, în vara anului 2001, când am trecut de bariera 2400.Cât despre normele de GM... din păcate nu am nici una, doar destul de multe ratate la jumătate de punct, un punct, 10-15 puncte de performanţă ELO, sau alte condiţii neîndeplinite. Sunt convins însă că după prima normă, vor veni şi celelalte; totuşi, de un an şi ceva am rating constant peste 2500...   Care au fost echipele cu ponderea cea mai semnificativă în cariera ta ? Am fost ataşat de fiecare dintre ele, deci ar trebui să le amintesc pe toate, în ordine cronologică. A fost mai întâi RTV Bucureşti (cu d-nii Alin Genescu şi Vladimir Sălceanu), unde m-a dus mama mea (angajată la Radio) încă dinainte de 1989. Au urmat apoi CSS Târgu Mureş, BNR Bucureşti, RAT Bucureşti, Apa Nova Bucureşti, Medicina Timişoara (la care activez şi acum). Cei mai frumoşi ani i-am petrecut la BNR (Progresul) Bucureşti; cu oamenii pe care i-am cunoscut acolo am păstrat legătura de prietenie şi azi.   Se apropie Superliga pe echipe de la Eforie Nord, la care Medicina Timişoara va participa întărită cu marele maestru elen Vasileios Kotronias. Care sunt aşteptările voastre ? Cred că o echipă din care mai fac parte Miroshnicenko, Baklan sau Rogozenco, sub comanda d-lui Ioan Mărăşescu, nu poate avea alt obiectiv decât lupta pentru titlul naţional !   La ce echipe străine joci ? În Ungaria, la echipa vicecampioană Aquaprofit Nagykanizsa (împreună cu alţi români) şi în Franţa, la echipa Belfort Echecs (liga secundă). La a doua formaţie s-a refacut cvartetul Vajda-Istrăţescu-Lupulescu-Szabo !   Anul acesta ai devenit vicecampion naţional la Cluj-Napoca... în circumstanţe mai speciale. Cum au decurs lucrurile ? Probabil „circumstanţe speciale” se referă la apariţia mea puţin şocantă din ultima rundă, când o sală întreagă se întreba ce-am păţit...Ei bine, am jucat fotbal cu o seară înainte, şi am „reuşit” o cădere acrobatică, după care următoarea staţie a fost Urgenţa din Cluj. A urmat o noapte pe care n-o să o uit curând, în care mă obişnuiam cu ghipsul la mână (n-am dormit deloc), iar a doua zi, o partidă la care avem de ales: îmi iau calmantele, dar adorm la partidă, sau suport durerea şi încerc să dau tot ce pot în situaţia respectivă. Am ales a doua variantă, şi se pare că am reuşit să-l impresionez pe adversar (Mişu Grunberg), reuşind o victorie preţioasă ! Medalia mi-e cu atât mai dragă, cu cât am obţinut-o în condiţii aproape imposibile...   Grandoare şi decădere... în cazul participării tale la C.E.Plovdiv 2008. Care au fost sursele primeia şi explicaţiile celeilalte ? Da, cam aşa se poate descrie pe scurt evoluţia mea de acolo... plus runda 11 care a fost „revenirea la normal”. Explicaţia „grandorii” a fost o motivaţie puternică de a face o figură frumoasă la Plovdiv, într-o companie ultra-selectă. Am reuşit trei partide foarte bune, care mi-au dat încredere în mine şi speranţa că voi continua la fel de bine. Dar... a urmat fatidica rundă cu numărul 4, în care am obţinut avantaj aproape decisiv cu Pantsulaia şi, în criză de timp, am fost făcut mat (dacă aş fi avut tăria să propun remiză în momentul în care aveam 2 pioni în plus, consider că nu puteam rata norma de GM). După această partidă, am suferit un colaps atât şahist, cât şi psihologic: pregătirea mea la 1.d4 a suferit un eşec total, ajunsesem să-mi fie teamă de partidele cu negrul... cu gândul la norma de GM care se tot îndepărta, cu fiecare înfrângere, şi calitatea jocului a avut de suferit. Când am scăpat de stresul pe care mi l-am creat singur (adică nu mai aveam şanse de normă), am câştigat destul de uşor în ultima rundă. Am tras învăţămintele necesare... şi la mai mare la anul !   Care consideri că a fost jucătorul cel mai puternic pe care l-ai întâlnit ? Dar pe care-l admiri cel mai mult ? La tabla de şah, probabil Dieter Nisipeanu (deşi nu era încă mare maestru, pe vremea aceea) şi, ca ELO peste 2600, Miroshnicenko. Am avut ocazia anul trecut să văd mulţi jucători de extraclasă, dar cel mai mult m-am emoţionat văzându-l pe Anand (la Cupa Cluburilor Europene de la Kemer-Turcia). Deşi nu sunt vânător de fotografii şi autografe, l-am rugat să facă o poză cu mine, iar el a fost extrem de amabil şi a acceptat. El este jucătorul meu preferat dintre şahiştii care mai joacă, iar cel pe care l-am admirat cel mai mult dintotdeauna a fost Garry Kasparov (pe lângă personalitatea sa unică, fascinantă, e născut şi în aceeaşi zi cu mine, 13 aprilie, la 20 de ani distanţă)   Eşti campionul naţional en-titre la  blitz (Amara 2007). Te-a surprins acest succes ? Sincer, mă aşteptam la o medalie, pentru că am fost într-o formă sportivă bună la Amara (fapt dovedit şi de locul 4 la şah normal şi locul 2 la şah rapid), iar blitz-ul chiar avantajează  tacticienii agresivi, sau cel puţin asta a reflectat  rezultatul.Rezultate mai bune am mai avut la blitz (inclusiv o victorie într-un puternic turneu francez în 2000) şi regret că pe vremea mea nu erau la juniori atâtea competiţii de acest gen ca acum !...   Ai absolvit în primăvara acestui an Şcoala Naţională de Antrenori. Cu ce impresii ai părăsit băncile ei ? Majoritatea cursurilor au fost utile pentru o anumită cultură generală, iar unele structuri, legate mai ales de periodizarea antrenamentului, pot fi folosite cu succes şi în şah.   Sub ce auspicii consideri că au avut loc primii tăi paşi pe drumul antrenoratului ? Am mai pregătit juniori de-a lungul timpului, dar prima sarcină ca antrenor al lotului de senioare, la Campionatul European pe echipe – Heraklion 2007, a fost într-adevăr un exerciţiu greu. Am trecut acest prim „examen” cu brio, dar trebuie să recunosc că nu a fost nici pe departe succesul meu, ci al unei echipe, în adevăratul sens al cuvântului! Totodată, a fost şi o experienţă extraordinară, care în mod cert îmi va fi utilă pe viitor, şi pe care am detaliat-o în interviul de pe Proşah.   Ce ecouri ai recepţionat după acel interviu dat lui Sava Christiansen ? Mulţi m-au felicitat după ce au citit interviul, chiar şi unii cu care nu mai vorbisem de ceva timp. Cu toate că a fost un sentiment plăcut, am încercat să nu fiu cuprins de euforia succesului: pentru a obţine alte rezultate, trebuie muncă, muncă şi iar muncă... Şi ştacheta e sus !   Cum consideri că vei împleti jocul cu antrenoratul ? Au fost mai mulţi care m-au prevenit de la a antrena, cât timp sunt încă jucător activ. Dar mie îmi plac ambele, aşa că prefer să muncesc mai mult, dar să nu neglijez nici jucatul, nici antrenatul.   Vei conduce echipa feminină a României la apropiatul meci amical cu Bulgaria de la Kozlodui. Ce aşteptări ai ? E un meci de verificare, inclusiv a repertoriului, la care rezultatul contează mai puţin. Rodăm o echipă mai tânără, de perspectivă, în condiţiile în care generaţiile următoare feminine nu prea ne oferă motive de optimism (cu unele excepţii la categoriile până în 14 ani)   Ce amintiri păstrezi de la Cannes, unde ai jucat în 1997 la C.M. sub 14 ani ? Coasta de Azur este frumoasă chiar şi în decembrie, atmosfera high-life e perenă... În ceea ce priveşte concursul, nu am jucat rău, dar am avut câteva scăpări grave, care mi-au permis să mă clasez doar pe locul 13 în final. A rămas o amintire frumoasă, ca de altfel majoritatea turneelor pe care le-am jucat în străinătate.   Ai absolvit facultatea de limbi străine a Universităţii din Bucureşti, secţia portugheză-germană. Consideri că e  un clişeu apropierea dintre limba portugheză şi cea română ? Într-adevăr, este doar un clişeu: cele două limbi se aseamănă numai prin structura neolatină şi, glumind puţin, prin propoziţia „Com carne de vaca não se more de fome”. Cum cele două limbi sunt şi cele mai îndepărtate din familia romanică, nici culturile celor două ţări nu prezintă similitudini semnificative, istoria lor fiind determinată cu totul diferit de poziţia geografică.   Ce scriitori lusitani sunt preferaţii tăi ? În primul rând Mario de Carvalho, pe a cărui operă mi-am făcut teza de licenţă şi regret faptul că proza sa de un fantastic aparte n-a fost încă tradusă la noi. De asemenea îmi place literatura controversatului romancier Jose Saramago, iar ca poezie rămân un admirator al clasicului Camoes, mai mult chiar decât al lui Pessoa.   Ce personalităţi ale maghiarimii le apreciezi în mod special ? Dualitatea dintre „cetăţean român” şi „naţionalitate maghiară” m-a împins, fireşte, să vreau să cunosc ambele culturi cât mai bine. Doresc cu acest prilej să menţionez rolul pe care l-a avut în formarea mea intelectuală tata, Iuliu Nicolae Szabo, de aproape două decenii director al prestigioasei edituri Kriterion, dedicată minorităţilor naţionale din România. Sunt câteva personalităţi istorice ale maghiarimii pe care le apreciez, i-aş aminti aici pe regele Sfântul Istvan (primul rege creştin), revoluţionarul Lajos Kossuth, poetul Endre Ady, romancierul Mor Jokai şi alţii. Bineînţeles, ca şahist, apreciez marii jucători maghiari, cum ar fi Geza Maroczy, Lajos Portisch, Peter Leko, Judit Polgar... şi lista nu e completă, dar aceştia ar fi cei mai însemnaţi, pentru mine.   De câteva zile s-a încheiat, la Târgu Mureş, Festivalul Peninsula (Felsziget). Ştiu că ai participat la ediţiile 2006 şi 2007;  în ce a constat implicarea ta ? Am organizat turnee de şah, iar împreună cu Rotaract (tineretul de la Club Rotary) am luat parte la un proiect de nuanţă ecologistă.   Care sunt preocupările tale extraşahiste ? Mă pasionează  muzica (cu precădere stilul rock şi producţia anilor ’70-’80 – Pink Floyd, Metallica, Iron Maiden, Deep Purple – mai recent Alice Cooper şi Nightwish), filozofia, psihologia şi literatura (în adolescenţă agreând romanticii de gen E.T.A.Hoffmann, în prezent reorientându-mă spre autori de gen Umberto Eco). Îmi mai place să călătoresc, să fac sport şi să practic jocuri care solicită gândire. Dar probabil cel mai mult îmi place ŞAHUL !   Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, iulie 2008 © Federaţia Română de Şah Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah.