Album foto MM George-Gabriel Grigore

Interviu cu Marele Maestru George-Gabriel Grigore

Cum te-ai apropiat de sportul minţii ? Am învăţat mutările de la mama mea, pe la 6-7 ani cred. Dar activitatea şahistă am început-o mult mai târziu. După clasele I-IV, în mod normal ar fi trebuit să merg la o şcoală din cartierul în care locuiam, dar părinţii mei m-au mutat la alta, dorită a fi mai bună, dar mai departe ca distanţă. Orarul era invers celei la care ar fi trebuit să mă duc, când eu aveam şcoala dimineaţă, la celalaltă se învăţa după-amiaza, aşa că, dintr-odată, nu m-am mai putut întâlni cu niciunul dintre prietenii din şcoala generală. Programul meu era foarte ocupat, în paralel făceam şi şcoala de muzică şi de asemenea, meditaţii la limbi străine: engleza din necesitate deoarece la noua şcoală se începuse din clasa a doua, şi franceza pentru continuitate, fiindcă o învăţasem la fosta şcoală. Dar în timpul liber nu prea aveam ce face. S-a nimerit ca să fie un club, Electrica Constanţa, la vreo 200 metri de mine, aşa că în 1982, la 11 ani am ajuns la şah.   Ce antrenori ai avut în Constanţa ? Primul antrenor a fost MF Vasile Constantin (consacrat la şahul prin corespondenţă şi cu veleităţi componistice), dar dumnealui a plecat la foarte scurt timp de la Electrica. Ulterior, la club mai susţineau lecţii CM Popa Mircea şi M Spulber Gabriel (fratele lui Cicirone). Dar, practic, în primii 6 ani şahişti am muncit singur. Aş vrea să-i menţionez pe domnul inginer-şef Petran, din Electrica, şi domnul Berlogea, fost ministru al Sănătăţii. Părinţii mei nu erau prea fericiţi de aventurile mele şahiste, aşa că fără susţinerea celor doi de mai sus cred că astăzi nu aş mai fi fost jucător de şah.   Ce adversari puternici ai avut în timpul junioratului şi cum au evoluat ei prin comparaţie cu tine ? În Constanţa, cel mai bun junior era Abibula Aytechin. Ulterior el a plecat la facultate şi a avut alte priorităţi decât şahul. La 15 ani am câştigat campionatul judeţean de seniori dar, din păcate, Constanţa nu era unul dintre centrele şahiste importante, aşa că nu pot să spun că a reprezentat un mare succes. Cât despre adversarii puternici la nivel naţional, Daniel Moldovan şi Badea Bela erau de departe cei mai tari, cu două clase peste mine. Daniel avea mult talent, Bela multă înţelegere a jocului. Partidele cu ei erau întotdeauna foarte dificile. Creşterea mea a fost destul de lentă, astfel că am obţinut prima mea medalie la juniori, titlul de campion naţional, de-abia la 20 de ani.   În mare parte te-ai format ca sportiv înainte de 1989. În acest sens, ce atribute ale vremurilor de atunci consideri că au fost un lest ? Au fost şi altele cu o valoare motorie ? Vremurile erau dificile din cauza atmosferei de neîncredere generalizată, de penurie în magazine, de program media mizerabil, cu un cult al personalităţii manifestat excesiv. Dar eu aveam problemele mele proprii :). Mult mai importante decât cele datorate regimului. Iar unele dintre problemele mele erau create chiar de mine. Oricum, ca şahist nici nu puteam să cer mare lucru, având în vedere că nivelul meu era destul de scăzut. Cât despre valoarea motorie, ea exista însă cu siguranţă. Pe vremea respectivă a fi sportiv, însemna că poţi să ieşi din ţară (lucru foarte dificil pe atunci), însemna acces la valută, însemna posibilitatea de a fi scos din producţie. Însemna, de asemenea, posibilitatea de a căpăta recunoaştere şi respect într-o lume în care individualitatea era călcată în picioare ca principiu.   Te-aş ruga să faci o scurtă definire a atmosferei de la echipele la care ai activat. Prima mea echipă a fost Electrica Constanţa. Echipă de divizia B, fără şanse nici de promovare, nici de retrogradare. Astfel că atmosfera era într-un fel de vacanţă. Se juca şah de plăcere. Reţin atmosfera excepţional de amicală din ultimul meu an de la ei. Trecut de miezul nopţii, toată echipa într-o cameră, majoritatea jucam cărţi, Kutnik Alexandru cu Iordache Traian blitz. Imposibil de explicat în cuvinte. Am ajuns în 1988 la Politehnica Bucureşti devenită apoi Sportul Studenţesc Bucureşti. Divizia A, orice altceva decât primul loc era un insucces, atmosfera era mult mai concentrată, normală pentru un club cu pretenţii. Venit dintr-odată de la un „şah de ţară” la campioana naţională, m-am adaptat mai greu. În primul an de juniorat, am luat medalia de aur cu echipa, dar aportul meu a fost foarte modest. Dar faptul de a juca într-o echipă cu jucători de top ai României te stimulează evident. În acea perioadă, din 1988 până în 1990, vreo 2 ani şi jumătate, l-am avut ca antrenor pe MI Mihai Ghindă, care a exercitat o influenţă foarte bună, în domeniul deschiderilor mai ales, unde jocul meu era de amator. Din păcate, perioada respectivă a coincis cu examenul de la facultate şi cu stagiul militar, aşa că întâlnirile noastre erau destul de rare (mai ales că eu locuiam în Constanţa şi dumnealui în Bucureşti). În 1991 şi 1992 am jucat foarte bine la divizii. Ca atmosferă generală pot spune că era o atmosferă profesionistă. În 1993 Sportul s-a desfiinţat de facto şi eu am trecut prin mai multe echipe, care rând pe rând au dispărut. Cea mai importantă de menţionat e Policolor, cu care am  luat o medalie de aur în 1997, dar trecerea mea a fost foarte scurtă, am jucat pentru ei doar în retur. O altă echipă cu care am luat mai multe medalii a fost Venus RGAB unde am ajuns în 1998. Pentru mine era prima dată când aveam la un club carte de muncă, cu condiţii foarte bune, practic o stabilitate pe care nu o mai întâlnisem. Atmosfera foarte bună din colectivul de jucători, combinată cu un manageriat foarte bun din partea domnului director Bârnaure, au făcut ca echipa să crească foarte repede, de la o candidată la retrogradare în 1998, la campioană naţională în 1999 (e adevărat, profitând şi de destrămarea Policolorului de la care au venit Dieter Nisipeanu şi Andrei Istrăţescu). În acei ani mi-am făcut toate normele de Mare Maestru, lucru pe care însă nu l-am ştiut ! Începând cu 2000 a venit o perioadă de instabilitate, RGAB-ul urma să se privatizeze şi nu era clar ce se va întâmpla cu echipa de şah, domnul director Bârnaure a plecat de la conducerea echipei şi ulterior din RGAB, iar atmosfera n-a mai fost cea de dinainte. În decurs de 1-2 ani au plecat 5 viitori sau deja MM: Nisipeanu, revenit ulterior, Istrăţescu, Jianu, Motoc şi cu mine. La câţiva ani după aceea, a mai fost o hemoragie de jucători, când au plecat pe rând unii dintre cei mai buni MI din ţară: Bârnaure, Nanu, Szabo, Mateuţă, Ardelean. Eu am revenit în 2003, dar atmosfera era mult mai dificilă. Erau trei oameni care explicau jucatorilor ce să facă, deşi doi dintre ei nu aveau nici o treabă cu şahul de performanţă. Iar în 2004 am avut parte de unul dintre cele mai urâte episoade din cariera mea şahistă din partea conducerii echipei şi am plecat. La ora actuală joc la Victoria Techirghiol. Ca resurse, Victoria e o echipă mică, dar supravieţuieşte în Superligă, iar atmosfera e foarte plăcută. Probabil că acest lucru a contribuit şi la rezultatul recent, foarte bun consider eu, locul 2 la Cupa României de şah rapid pe echipe.   Ce rezultat îl consideri drept succesul major al carierei tale ? Campionatul Naţional pe echipe reprezintă cel mai solicitant turneu pe care-l joc anual. Nivelul de stress e considerabil mai mare decât la competiţiile individuale deoarece răspunderea e şi pentru echipă, nu numai pentru sine. De aceea, medaliile de aur le consider a fi cele mai bune. La Politehnica Bucureşti/Sportul Studenţesc am obţinut de două ori cel mai bun rezultat (cel puţin procentual vorbind) pe masă şi în echipă în 1991 şi 1992, la Venus în 1999 am facut 8 din 10. Altfel şi la turneele de la Genova, Castellaneta şi Arco, au fost rezultate foarte bune, locul 1 cu performanţe ELO mari, dar prefer aurul obţinut în România.   Ce acumulări au fost necesare pentru saltul de la MI (1991) la MMI (2002) ? Am devenit MM prin acumulări venite din abilităţi practice. Spus altfel, am jucat mult, şi problemele s-au corectat de la sine. O parte cel puţin. Nu e însă o soluţie prea bună. Probabil şi datorită felului meu de a fi, în acea perioadă de creştere, de la MI la MMI, nu am avut un antrenor cu care să colaborez constant o perioadă mai lungă şi care să mă poată observa să-mi corecteze deficienţele şi să-mi sugereze ameliorări. Şi nu am lucrat nici cu alţi jucători. Aici am greşit, deoarece am avut propuneri de lucru in comun. Am şi muncit mult, dar haotic. De aceste aspecte îmi dau însă seama mai degrabă azi, când eu la rându-mi mă ocup de antrenament şi încerc să-mi clarific ce e de făcut. Deasemenea, cred că un alt punct forte era combativitatea. Probabil antrenată în multele turnee open în care jucasem. Iar într-un fel, MM am devenit datorită domnului Pessi. În 2001 mă lăsasem de şah, unul dintre motive fiind faptul că n-am reuşit să devin MM. N-am mai jucat, nu m-am mai pregătit aproape un an şi jumătate. Prin iulie 2002, domnul Pessi mi-a atras atenţia asupra faptului că a apărut pe Internet regulamentul de norme al FIDE. În România, ultimul tipărit data probabil cu 10-15 ani în urmă. Am descoperit cu surprindere că aveam nu 1, nu 2, ci 3 norme valabile, făcute între 1998-2000. La primul Congres, în octombrie 2002, am primit titlul. Atunci am decis să reiau şahul, mai ales că tocmai se renunţase la obligativitatea vizelor, un alt aspect care punea mari probleme.   După absolvirea  Facultăţii de Matematică în 1996, ai avut ceva activitate profesională în domeniu ? Am încercat, în anul în care am abandonat şahul, să revin la informatică. Aceasta se întâmpla în 2001. Am făcut cursuri, am învăţat un an de zile încercând să mă aduc la zi după 5 ani de pauză de la terminarea facultăţii. Am avut şi o experienţă scurtă ca agent imobiliar, prin 2002, dar perioada era foarte slabă din acest punct de vedere. Dar a apărut situaţia legată de titlul de MM şi am revenit la şah. Dacă ar fi vorba de o meserie extraşahistă, cel mai mare regret al meu e faptul că n-am făcut Facultatea de Psihologie.   Originar din preajma mării (Constanţa), ai simţit vreodată acest fapt ca pe un ascendent ? Personal, prefer muntele. La înot aş avea mari probleme să obţin echivalentul categoriei a 3-a şahistă :). Cred că un atu real la şah e să provii dintr-un centru cu tradiţie. Ideal ar fi să aparţii de un centru cu o şcoală structurată, în care să existe antrenori pe niveluri, oameni cu experienţă în predare, care au ridicat jucători. Ori Constanţa, cum am spus mai sus, nu avea acea tradiţie precum Iaşiul ori Timişoara. În prezent e un avantaj pentru jucătorii din zonă faptul că se organizează multe turnee la mare.   Ce amintiri păstrezi de la prima Olimpiada la care ai fost prezent (Istanbul 2000) ? Organizarea la Istanbul a fost foarte bună şi atmosfera în echipă a fost foarte plăcută. Am avut şi bucuria unui rezultat peste nivelul nostru. Şi sunt regretele. Unul general legat de rezultatul final. Practic am căzut cel mai jos la sfârşit. Şi altul particular legat de mine. Am jucat două Olimpiade (2000 şi 2004) şi la ambele am fost anunţat că joc cam cu o lună înainte. Asta în condiţiile în care la ambele veneam după circuitul de vară, în care jucasem multe turnee şi eram cu resursele la minim. Dacă aş fi ştiut mai din vreme, aş fi jucat mai puţin, încercând să fiu într-o formă mai bună. Altfel, rezultatul meu a fost bun (intâlnind 8 MM şi un MI): 2 victorii, 1 înfrângere, 6 remize, din perspectiva omului negru (adică 7 negre si 2 albe). Sper ca pe viitor să nu mai fie nevoie să se facă astfel de selecţii, de ultim moment.   Cele două bronzuri naţionale obţinute (1993, 1997) au însemnat clasări în apropierea lui Dieter Nisipeanu, acest şahist de vârf al României. Cum au decurs partidele tale cu el (de-a lungul timpului) ? Eu am crescut în echipă cu Andrei Istraţescu. În 1988 el era rezerva mea, apoi a trecut repede pe lângă mine şi în 1992, era pe masa 1 a Sportului Studenţesc. Practic Andrei îi eclipsa pe ceilalţi prin talentul său, inclusiv pe Dieter care avea parte de mai puţină atenţie. În 1993, Dieter a câştigat pe deplin meritat Campionatul Naţional. Dacă nu mă înşeală memoria, Dieter a dat 2 remize fără joc în acel turneu şi în rest a făcut 8 din 9, inclusiv o victorie în ultima rundă la Parik Ştefanov care condusese tot turneul. Dar în 1993 nu ne-am întâlnit. Am jucat cu el la finala din 1994 şi înfrângerea la el a fost oarecum neaşteptată pentru mine, deşi strict tehnic vorbind, el a jucat foarte bine acea partidă. În 1997 situaţia era radical schimbată, Dieter făcuse deja un salt major, iar atitudinea mea în partida cu el a fost sinucigaşă. Felul în care am jucat cu negrul contra unui jucător de 2600+ arată că la vremea respectivă nu înţelegeam mare lucru legat de lupta şahistă. În mod ciudat, am început să fac remize cu el mai recent, când are un ELO mai mare decât în trecut. Una la Ploieşti în openul de şah rapid când era proaspăt Campion European şi una la Superligă din 2007.   Ai câştigat 4 turnee internaţionale în Italia, de-a lungul timpului. Ce factori din peisajul peninsular – geografic şi spiritual – îţi sunt atât de favorabili ? Şi eu m-am întrebat de ce îmi merge bine în Italia. Dar nu am reuşit să găsesc un răspuns. Pur şi simplu se întâmplă. Probabil că după primul succes, starea mea interioară a devenit mai încrezătoare si am abordat altfel următoarele turnee.   Eşti un practicant de Qi Gong. Care sunt principalele elemente cu  directă aplicabilitate în viaţa unui şahist ? Să arătăm mai întâi ce reprezintă Qi Gong-ul. Cel mai simplu ar fi de spus că e lucrul cu energia, dar aceasta pentru mulţi nu înseamnă nimic. O altă definiţie mai simplă, incompletă însă, ar fi gimnastică tradiţională chineză sau să spunem că e pentru chinezi ceea ce e yoga pentru indieni. Un mare avantaj din punctul de vedere al şahului e forma fizică. Constat acum, când m-am mutat înapoi în Constanţa şi am redus foarte mult practica, ce importantă era forma fizică pe care o aveam pe vremurile în care practicam frecvent. Un alt aspect mult mai important e însă la nivel uman, de evoluţie în părţile care ţin de aspecte sufleteşti. Aici tehnicile învăţate la Qi Gong, alături de cărţi precum Tao Te King sau Yi King, precum şi cărţile lui Serghei Nikolaevici Lazarev, cred că reprezintă cele mai importante lucruri cu care am intrat în contact vreodată.   În privinţa interferenţei psihologiei cu şahul, care sunt elementele supralicitate şi care cele încă insuficient abordate ? Văd la amatori o tendinţă de a explica înfrângerile pe baza unor justificări psihologice, când de fapt ei fac gafe grave şahiste. De aceea, întâi le corectăm pe cele şahiste şi apoi putem discuta şi de psihologie. Cred că aici clasificarea lui Dvoreţki e cea mai bună. Facem gafe tactice. Acestea pot fi cel mai rapid corectate. Facem gafe strategice. A le corecta durează mai mult, câţiva ani. Şi facem gafe legate de caracterul nostru. Acestea sunt cel mai greu de corectat. De aceea, o îmbunătăţire umană, generală va aduce rezultate şi la şah. Există şi aspecte care diferă la şah, spre exemplu nivelul de agresivitate, care ar trebui să fie puţin mai ridicat decât în mod obişnuit. Ideal pentru un jucător ar fi să lucreze cu un psiholog. Dar având în vedere resursele foarte limitate existente în şah, aceasta rămâne mai degrabă un deziderat.   Cum explici forcingul din anul 2007, când ai devenit vicecampion naţional la Amara şi ai ocupat locul 3 la Memorialul Victor Ciocâltea ? Cu 3 luni înainte de Amara, la Predeal, dacă aş fi câştigat un final simplu cu avantaj decisiv, aş fi luat titlul naţional în 2006. Toate acestea s-au întâmplat în câteva luni. Explicaţia nu e tocmai plăcută. Am avut nişte probleme de familie şi m-am întors spre şah mai mult ca o evadare. Cred că a fost o energie, negativă la origine, canalizată în mod pozitiv spre şah. Ulterior, m-am adaptat cu situaţia pe care o aveam, energia s-a consumat şi a apărut o problemă pur şahistă. Faptul că nu lucrasem serios la şah mai mulţi ani, a făcut ca să fiu foarte uşor de „pregătit”. De aceea, rezultatele mele au scăzut. Nu prea apuc să trec de deschideri cu jucătorii mai tari. Iar de jumătate de an m-am implicat mai mult în antrenamente şi timpul pentru lucrul propriu tinde spre zero. Rămâne o provocare pentru mine în perioada următoare să-mi gestionez timpul mai judicios.   Cum a decurs experienţa din Africa de Sud ? Am fost două luni în Africa de Sud. Iniţial ne înţelesesem ca să vin să lucrez cu loturile olimpice ale acestei ţări. Dar cu băieţii lor m-am întâlnit vreo 15 ore, cu fetele vreo 10. Activitatea principală a constat în simultane, pe tot teritoriul Africii de Sud. Număram şahiştii cu care jucam. Am pierdut şirul la 850. Mia am depăşit-o în mod sigur, dar nu ştiu să spun un număr exact. Foarte obositor. Ţara e imensă şi drumurile combinate cu simultanele m-au consumat foarte mult. În plus exista o problemă de comunicare. Practic am fost în 17 locaţii diferite şi ceea ce spuneam unuia, nu era comunicat altuia. Nu cred că le era clar ce anume vor. Pe de o parte îmi vorbeau de o pregătire serioasă, de o construcţie, de antrenamente cu jucătorii buni, pe de altă parte întâlneam mai ales copii, cu care făceam lucruri elementare. Ştiu că eram nemulţumit de ceea ce se intâmpla. Acum însă, mi se pare amuzant. A fost o experienţă interesantă. Faptul că am întâlnit într-un interval scurt atâţia copii, m-a ajutat să-mi clarific anumite aspecte privitoare la predarea şahului la acest nivel.   Ce jucători străini întâlniţi de tine i-ai apreciat cel mai mult ? Am jucat la Bastia în 2003. În cele două openuri de şah rapid de la Bastia am întâlnit 8 jucători între 2600 şi 2750. Am câştigat 2 partide, am pierdut 3 şi am făcut 4 remize. Dintre toţi cei cu care am jucat, m-a impresionat Motylev. Am pierdut cu albul la el, având impresia că nici n-am apucat să egalez. Am rămas o zi în plus, pentru a-i vedea în direct pe cei 16 calificaţi din Open, care jucau în sistem eliminatoriu. În primul tur a jucat Motylev cu Topalov. Atunci am simţit prima dată clar, care e diferenţa dintre un jucător de 2700 şi unul de 2600. Topalov a câştigat prima partidă şi avea nevoie de remiză în a doua ca să se califice mai departe. Dar impresia mea era că voia neapărat să câştige a doua partidă, ceea ce a şi făcut. Manifesta o forţă de joc şi energie impresionante. I-am fost fan necondiţionat până la episodul cu Kramnik, când consider că a greşit grav acceptând punctul obţinut fără joc. Altfel, dacă vorbim de şahişti cu care am jucat efectiv, le ţin pumnii pentru a deveni Campioni Mondiali lui Aronian si Magnus. Iar la ciclul actual, cred că pentru şah ca imagine, cel mai bine ar fi să câştige tot Anand. Deşi, statistic, aş spune ca şansele sunt 30% Kramnik, 30% Anand, 30% Topalov, 10% Kamsky. Poate câteva puncte în plus pentru Kramnik.   Dublă victorie la Condom (Franţa) în 2006 şi 2007. Încerci tripla anul acesta ? Cum spune Daniel Moldovan: „Nu e 2 fără 3”. Din păcate, mai sunt alte turnee unde n-am reuşit să o aplic. Voi fi acolo şi vedem.   Care sunt preferinţele tale culturale ? Muzica şi filmele. Constat însă că am îmbătrânit. Sau să o spun mai frumos, m-am maturizat. Acum câţiva ani aş fi spus că rock-ul si heavy-metal-ul în special sunt preferinţele mele muzicale. Astăzi însă, văd că mă duc din ce în ce mai mult spre pop. Chiar dacă mai trec şi prin extreme, de la muzică de meditaţie budistă la Sepultura. Pe de altă parte, trăim o epocă specială. Înainte de '89 dacă aveai un album Led Zeppelin erai cineva. Azi dai drumul la calculator, te duci pe Youtube şi asculţi ce vrei şi poţi să vezi şi videoclipul respectiv. Ca să dau un exemplu: Ten Years After la Woodstock. I'm Going Home. Muzică excepţională din punctul meu de vedere.   Faţă de trecut, şahul a devenit pe plan mondial un sport în care se poate câştiga consistent. Va aduce aceasta cu sine şi o alterare a spiritului său de fair-play ? Eu nu percep şahul ca un sport în care se câştigă tot mai mult, ci mai degrabă invers. În 1992 câştigam 3000 de mărci într-un open în care eram 3 MI. Astăzi, la un premiu echivalent de 2000 Euro probabil că vor veni 10 MM şi 15 MI. Cât despre spiritul de fair-play, sunt mai multe aspecte. Unul legat de controlul de timp. Cred că jocul cu increment scoate acea modalitate de a câştiga prin jocul exclusiv la timp, pe care eu o percep ca nefiind fair-play. Altul ţine de aranjamentul partidelor. Ori aici, nu cred că sunt mai multe sau mai puţine decât în trecut. În România, după o perioadă sălbatică a anilor '90, s-a redus fenomenul. Următoarea provocare e legată de folosirea software-ului şahist. Asta pe măsură ce totul se miniaturizează şi implicit creşte riscul ca să existe ajutoare exterioare. Oricum, nu cred că bogăţia îi strică pe oameni. În principiu, o persoană care câştigă foarte bine şi cinstit, parcurge sănătos nişte trepte de pe piramida trebuinţelor umane a lui Maslow, mergând spre nivelul cel mai înalt, de autodepăşire.   Ce le-ai recomanda juniorilor care merg spre şahul de performanţă şi părinţilor lor? Scopul trebuie să fie top 100 mondial dacă vor să devină jucători profesionişti. Un pariu deloc uşor, dacă ţinem cont că în ţară avem doar 2 jucători la acest nivel. Altfel, în România de azi sunt foarte multe oportunităţi de joburi, iar situaţia cred că va merge spre mai bine. De aceea, trebuie urmărită o curbă a performanţelor, altminteri e preferabil ca la vârsta de 15-16 ani prioritatea să devină studiile şi meseria, şahul rămânând ca hobby. Există o viaţă boemă, foarte atrăgătoare pentru tineri, în a merge din concurs în concurs, a cunoaşte multă lume, a vizita diferite locuri, dar e bine să păstreze ochii deschişi şi să se gândească şi la viitor.   Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, mai 2008 © Federaţia Română de Şah Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah.