Logo F.R.Sah    
 
Pagina principală Interviul lunii Martie 2008
 
Interviul luniiFoto Album foto MM Margareta Teodorescu
Interviu cu Marea Maestră Margareta Teodorescu, membră de onoare a F. R. Șah
Moto: „Chiar și în bucuria împlinirilor se ivesc motive de durere” (Seneca)
 
V-ați remarcat întâia dată la Campionatul școlar al Capitalei, ceea ce v-a dus la un baraj de calificare cu campioana sindicatelor, Eugenia Popa. A fost prima dvs. adversară redutabilă ? Cum v-a marcat întâlnirea cu ea ?
Fiind desemnată prima în campionatele școlare din București în anul 1949, am fost programată să joc un meci de două partide cu reprezentanta sindicatelor, Eugenia Popa (soția reputatului maestru Toma Popa), socotită cea mai bună jucătoare a țării. Când am intrat în sala de joc, adversara mea, văzând o elevă mică de statură, cu codițe, m-a întrebat mirată: „Câți ani ai, fetițo ? Și de unde știi șah ?” M-am fâstâcit și am răspuns naiv: „Știu de la tata” „Și tatăl tău joacă șah ?” „Acasă cu prietenii” Toată lumea a râs îngăduitor.
Am jucat cele două partide una după alta și după ce am câștigat prima partidă cu „atac la rege”, m-am calificat mai departe fiind mai tânără ! Pe o ploaie torențială, cu ghiozdanul pe cap, am ajuns acasă fericită ! I-am spus tatei: „Să știi că nu a fost frumos din partea adversarei mele că m-a desconsiderat; în timp ce juca cu mine, scria ceva pe o hârtie alături”. Tata a râs și el îngăduitor, explicându-mi că de fapt Eugenia Popa nota partida jucată.
Acesta a fost primul contact oficial în șah al elevei Margareta Andreescu ! În 1949 am luat parte la întâiul Campionat național postbelic, jucat la București. M-am clasat pe locul 3, după Lidia Haberman-Giuroiu și Iolanda Szathmary, obținând cat. II.
 
În fișa dvs. din „Șahul de la A la Z”, regretatul Constantin Ștefaniu menționează că ați început prin a evolua în competiții masculine. Ați întâlnit ceva nume sonore în acel context ?
În 1950 am jucat la un campionat masculin oarecare, unde cu jucători de cat. II am realizat 11 puncte din 11 posibile. Nu îmi amintesc niciun nume, dar la acea vreme era o noutate participarea feminină la un turneu masculin. Așa am obținut cat.I.
 
În Revista de Șah din 1949 se menționa: „O lipsă în calea făuririi sportului de massă este absența elementului feminin”. Ați simțit în acea perioadă o încurajare deosebită acordată șahistelor ?
În perioada de după război s-au făcut multe eforturi pentru promovarea elementului feminin în șah, fapt care m-a ajutat mult și pe mine. De exemplu, dacă atunci directoarea liceului meu nu ar fi avut o sarcină trasată să caute o elevă care știe șah, probabil că nici prin gând nu mi-ar fi trecut să joc undeva.
 
Câteva cuvinte despre victoria în Campionatul Confederației Generale a Muncii din 1952 și despre coechipierii dvs. de la Progresul ?
În 1952 a avut loc la Iași campionatul inter-asociații. Făceam parte din echipa Progresul, unde jucau Tudor Flondor, H.Kapuscinski și Lidia Giuroiu. Eu am câștigat cu un procentaj de 93%.
O amintire pioasă îi păstrez lui Flondor, care juca excepțional, era un om modest, plin de demnitate. Moartea lui fulgerătoare, survenită prin electrocutare în timpul unei demonstrații inginerești, m-a impresionat profund.
 
Ce amintire păstrați despre prima campioană a României (1936), Rodica Luția-Manolescu ?
Pe doamna Manolescu, fosta campioană națională din 1936, am cunoscut-o jucând cu ea prin finalele țării sau pe echipe. Era o fire ponderată, mereu zâmbitoare și elegantă. Cu nonșalanța malițioasă specifică tineretului de oricând, fetele de atunci o priveau cu oarecare reticență, considerând că poate i-a sosit ora retragerii din activitatea competițională. A fost însă o persoană longevivă, trăind până în urmă cu nu mult timp !
 
În articolul dvs. „Mai multă atenție șahului feminin” (Revista de Șah nr.2/1957) pledați pentru antrenori competenți în această latură a sportului minții. Care dintre tehnicienii cu care v-ați pregătit au corespuns acestui deziderat ?
Prin viața mea îndelungată în șah au trecut mulți antrenori. Primul a fost Traian Ichim, pentru care am avut o stimă deosebită, admirând la el calmul și înțelegerea, Menas Borel, de la care am învățat finalurile de turn, Petrică Seimeanu cu care am perfectat schematic toate finalurile de pioni. Federația de Șah a avut și antrenori care au încercat să aducă un plus de știință tuturor, în funcție de an sau turnee, de exemplu Sergiu Samarian (figură care a avut luminile și umbrele sale). Închei cu Mircea Pavlov, care mă delectează și acum cu analize plăcute, pe înțelesul tuturor.
 
Care au fost auspiciile sub care a apărut fenomenalul rezultat de la Olimpiada Emmen 1957 ? Ce aport a avut antrenorul Ivan Halic la acest succes ?
Olimpiada de la Emmen (Olanda) a fost într-adevăr un fenomen propice exploziei de rezultate feminine la noi în țară. Acolo am plecat două jucătoare – Maria Albuleț și cu mine – fiind însoțite de trei conducători, fiecare cu atribuțiile sale: Ivan Halic, Constantin Ungureanu și Francisc Hartman. Halic, antrenorul nostru, ne-a fost foarte atașat, iar analizele întreruptelor i-au scos peri albi. În timpul unei întrerupte, chiar a fost surprins de un fotoreporter în timp ce… își mânca cravata !
Acolo am obținut locul I-II, la egalitate cu reprezentatele Uniunii Sovietice. Sistemul de departajare ne-a acordat medalia de argint. Eu am primit un premiu special (o cupă), conferit de Prințul Consort al Olandei pentru cel mai bun rezultat pe masa II.
Succesul așa de mare și de neașteptat a atras multă lume la întoarcerea noastră pe aeroport. La coborârea din avion, căutându-mi cu privirea fetița de 2 ani, am început să plâng de emoție. Un fotoreporter a strigat: „Vă rugăm să vă rețineți din plâns câteva secunde, altfel vă stricați fotografia !”
 
Un reușit colaj din Revista de Șah (1958), vă prezintă alături de Maria Albuleț-Pogorevici în momentul obținerii concomitente a titlului de maestră a sportului. A existat o anumită sincronie între personalitățile dvs. ?
Nu ne-am întâlnit prea des, dar am corespondat din când în când. Din întâmplare sau nu, ultimele ei cuvinte scrise înainte de moarte au fost către mine.
 
De la prima medalie națională (argint în 1949) și până la primul titlu (1959, după barajul cu Rodica Reicher) s-au scurs 10 ani. A fost deceniul necesar pentru a face nu doar un salt calitativ, ci și unul emotiv-competițional (spre a vă impune în fața lui Giuroiu și Albuleț ) ?
În toți acești zece ani nu pot să realizez acum de ce eram pe locul 2 sau 3 în confruntările avute. În ciuda timidității mele aparente, am fost o jucătoare de atac. La vremea aceea știam mai puțină teorie și mă remarcam prin ceva sclipiri ale talentului. Contează mult și starea de spirit: îmi amintesc de o jucătoare, Cecilia Manoliu, care era prezentă în unele finale pe la coada clasamentului. Venea la mine și îmi spunea categoric: „mâine te bat” și chiar mă bătea ! Așa pierdeam câteodată primul loc în finală. Ce am făcut ? La un cantonament de lot am cerut să joc câteva partide cu șahista respectivă. Am jucat și am câștigat toate partidele. De atunci nu m-a mai influențat negativ !
 
În fața Alexandrei Nicolau, ați câștigat Cupa 8 martie 1959, începând astfel un lung șir de dispute sportive cu fosta noastră multiplă campioană. Ce amintire le păstrați ?
Despre confruntările cu Katy Nicolau nu pot scrie decât că la masa de joc ne băteam ca niște dușmani înverșunați (ea câștigând majoritatea campionatelor), iar după partide eram prietene adevărate. A fost o excelentă parteneră și o neprețuită colegă de echipă, fiindu-mi un suport moral permanent.
Am avut unele momente mai grele în viață, dar m-am bucurat de mult sprijin din partea familiei Nicolau. Domnule Profesor Nicolau, de acolo unde sunteți primiți omagiul și recunoștința mea !
 
Considerați câștigarea turneului zonal de la Lodz din 1963 drept cel mai mare succes individual al prodigioasei dvs. cariere ? In urma acestuia, v-ați calificat la Turneul candidatelor de la Suhumi; ce credeți că v-a lipsit pentru o mai bună clasare aici (locul 13) ?
Am câștigat turneul zonal de la Lodz în anul 1963 jucând într-adevăr bine. Antrenor a fost Victor Ciocâltea. Dar în continuare la Suhumi (Georgia) nu mi-am regăsit aplombul. Pierdeam partide câștigate și nu dormeam confortabil, dar nu vreau să-mi găsesc scuze. Menționez că am mai fost foarte aproape de o calificare la Turneul candidatelor în 1969, când am condus până spre final în zonalul de la Veseli nad Moravou (Cehoslovacia).
 
Ce sentimente păstrați de la Olimpiada din Medellin (Columbia) 1974, în care echipa feminină a României (condusă de Samarian) a fost deposedată abuziv de titlul mondial, fiind pusă să joace contra URSS un baraj ( în care ați fost ținută pe tușă) ?
Finalul Olimpiadei de la Medellin a venit ca un duș rece. Presa a comentat pe larg nedreptatea comisă împotriva României, deci ce pot face altceva decât să-mi explic revolta tardivă ? Sigur că la aceasta se adaugă nemulțumirea de a nu fi fost folosită în baraj (deși avusesem 2,5 puncte din 3), dar vinovată nu era înlocuitoarea mea, Gertrude Baumstark, o coechipieră tăcută, modestă și cu mult bun simț.
 
În 1974 la Brașov ați fost martoră la debutul internațional al Maiei Ciburdanidze, victorioasă de o manieră categorică. Ați întrevăzut de atunci imensele ei posibilități ?
Maia Ciburdanidze nu ne-a lăsat să respirăm la Brașov. Juca formidabil și toată lumea i-a recunoscut talentul. Pe mine m-a bătut rău chiar în momentul când am crezut că partida e remiză.
 
În afară de Maia Ciburdanidze, ce alte campioane mondiale ați întâlnit la masa de joc ? Ce șahiste din actuala elită vă plac în mod deosebit ca stil de joc ?
Am jucat de 3 sau 4 ori cu Nona Gaprindașvili, o figură destul de liniștită (ca atare m-au surprins recentele ei ieșiri politice), dar ce jucătoare de excepție ! Am câștigat la ea o singură partidă, la un meci pe care l-am avut în Georgia; mica mea combinație a fost publicată peste tot.
Dintre „bătrânele” campioane mondiale, am întâlnit-o demult pe Olga Rubțova.
Actualmente Judit Polgar este un fenomen de admirat și țin să amintesc că am jucat… cu mama ei, o șahistă mediocră dar cu mare voință !
În perimetrul românesc remarc pe Corina Peptan și pe membrele familiei Foișor. Nu știu însă de ce nu se mai fac rezultate ca pe vremuri la Olimpiade, dar probabil că lipsesc coeziunea și amiciția.
 
La care dintre succesele carierei dvs. țineți mai mult ?
N-aș vrea să fac o enumerare statistică pentru tot ce am jucat. Am fost campioană națională de 4 ori (ultima dată în 1974, după barajul câștigat la Suzana Makai înaintea Olimpiadei) și am pierdut trei baraje. Am jucat cele mai multe campionate naționale până în 1978, clasându-mă în general pe primele locuri, iar la turneele pe echipe am avut mereu rezultate de peste 50%.
Pe plan internațional îmi amintesc cu plăcere de anul 1968, când m-am clasat pe locul 2 în RDG la Zinnowitz (după Ivanka), de locurile 3 ocupate la Belgrad în 1969 (după Gaprindașvili și Lazarevic) și în 1970 (după aceeași Nona și Katy).
În Olanda (unde am luat parte și la turnee închise masculine), am fost pe podium în 1972 la marele turneu feminin de la Wijk-aan-Zee, după Zatulovskaia și Lazarevic.
Pe undeva, toate succesele carierei mele se leagă de fluidul spiritual primit perpetuu din partea neuitatului meu tată. Iată de ce după 1976, când l-am pierdut, rezultatele n-au mai fost aceleași…
 
Și totuși în 1978 ați obținut medalia de bronz la CN Mediaș, la o vârstă (46 ani) la care azi nu prea se mai urcă pe podiumurile concursurilor feminine; în 1979 ați câștigat turneul de la Herculane, iar după 1980 ați mai obținut rezultate bune în cadrul echipei ITB. Care au fost secretele acestei longevități competiționale ?
Din ultima perioadă a carierei aș mai adăuga turneul de la Bydgoszcz (Polonia), unde m-am clasat imediat după elita șahului sovietic (Gurieli, Ioseliani) și Lemaciko, precum și turneul de la Sofia din 1980, unde m-am situat pe locul 2 după Zaițeva.
Dar cel din urmă turneu puternic a fost în 1983, când am participat în Atena la tradiționalul turneu de acolo. Era luna decembrie și s-a întâmplat să fie vreme frumoasă (23 de grade) în ziua de Crăciun ! Umblam ziua întreagă cu Rodica Reicher să privim și să admirăm totul. Ajungeam la ora 16 obosită, dar încântată de ce văzusem. Apoi, fără nici o pregătire prealabilă a rundelor, am terminat pe locul 2 ! Cântecul lebedei…
Longevitatea mea șahistă nu are altă explicație decât liniștea și mai ales iubirea pe care le-am simțit în jurul meu. Soțul meu, șahist amator, a fost cel care m-a susținut mereu. El trebuia să muncească cu adevărat pentru întreținerea familiei. Recunosc că era un critic foarte aspru la analiza partidelor: mă certa pentru toate erorile. Și erau destule !
 
Odată cu recenta închidere definitivă a sălii RATB (ITB), s-a pus punct unui lung și strălucit capitol din istoria șahului românesc. Dincolo de rezultate, ce a avut special atmosfera de la ITB și ce personalități și-au pus amprenta (umană chiar mai mult decât sportivă) asupra ei ?
De necrezut cum un club cu atâta tradiție dispare ! Sala din Lipscani a constituit cea mai caldă locație șahistă. Mă leagă foarte multe amintiri plăcute de acolo. Făceam antrenamente, jucam amical, comentam. Ambianță profund șahistă ! Acolo au jucat majoritatea șahiștilor renumiți. Președintele Asociației sportive, dl.Nicolae Aldea, precum și cei din conducerea întreprinderii, ne-au ajutat mult. Amintesc pe dl.Alexandru Sterian, care după ce a fost unul dintre jucătorii de început ai secției, s-a numărat printre conducătorii secției de șah. Printre cei care au avut grijă de sală au fost d-nii Drăgan, Sassu și (foarte activ în ultima vreme) Gheorghe Candea.
Acolo am devenit antrenoare, iar după 1987 am „colaborat” cu mulți copii și tineri talentați. Mihail Marin (Bobo) a fost primul meu elev, cuminte și sârguincios. Cu mine au crescut la sala de antrenament Romeo Milu, Daniel Savin, Andrei Istrățescu, Dragoș Dumitrache. Poate că unii dintre ei m-au uitat, dar eu nu ! La bătrânețe trăiești din amintiri, iar clubul din Lipscani a fost ceva de suflet, adevăr marcat  și prin instituirea în 2004 a Trofeului care îmi poartă numele (câștigat de tânăra Natalia Hryhorenko).
Aș vrea să mai amintesc una dintre realizările mele ca antrenoare la clubul din Lipscani: Radu Murgescu, micuțul care a venit să învețe șah la mine în 1989. S-a dovedit un elev sârguincios, a și jucat luând categoria I, dar obținând o bursă de studii a plecat în Ohio, unde s-a specializat în matematică. A luat cu el caietele și tot ce a învățat cu mine în materie de șah. La unul dintre primele turnee jucate în S.U.A., a ieșit pe locul 4-5, după care mi-a trimis o scrisoare, iar când am deschis plicul au căzut din el 124 dolari în bancnote mici ! Am citit în scrisoare, plângând: „Este un premiu ce aparține antrenoarei mele !” Acum păstrăm legătura prin internet, iar când vine prin țară primul drum îl face la mine. Sunt mândră cu un astfel de elev dotat cu un caracter deosebit !
 
Dincolo de șah, care au fost preocupările dvs. majore ?
Oh, ce întrebare ! Am avut multe preocupări în afara serviciului, dar principala a fost și este familia mea.
 
Un emoționant articol al dvs. din Almanahul Planeta Șah 1988, intitulat „Mare maestră și bunică”, punea problema de principiu a predării ștafetei șahiste (sau, în sens mai larg, a unei vocații), în familie. În ce măsură credeți că este realmente posibilă ?
Au fost încercări de a-mi învăța urmașii să joace șah. Mai întâi pe fiica mea, Carmen, pe care am trimis-o când era mică la Palatul Pionierilor, la profesorul de acolo, Traian Ichim. Acesta a luat-o în brațe și câteva lacrimi i s-au prelins pe obraji; a fost foarte emoționat că, iată, fosta lui elevă își trimite fata la el.
Mai târziu cei doi nepoți ai mei au jucat, o vreme. Cel mic, Cătălin, ceva mai mult (fiind apreciat și de dl. Ghițescu), dar s-a lăsat când nu a putut avansa spre rezultate mai deosebite. Șahul cere o dedicare totală !
 
Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, aprilie 2008
© Federația Română de Șah

Precizăm că opiniile exprimate aparțin în totalitate celor intervievați și nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Șah.
 
 
  Rezoluție minimă recomandată 1024x768
IEIE 7 Firefox 3

 
 
 

Data lansării: 15 mai 2006