|
La ce vârstă și în ce context ați debutat în activitatea
competițională ?
Am debutat în activitatea șahistă oficială în 1950, elev
fiind, la Campionatul Capitalei (semifinală), când am
cochetat cu finala competiției, câștigată de Emanuel Reicher
(care s-a impus în fața lui Samarian și Troianescu).
Jucam de altfel destul de mult în vacanțe cu colegii de
clasă, în cadrul UAER (Uniunea Asociațiilor de Elevi din
România). În perioada respectivă nu existau concursuri open
și nici sistemul elvețian de împerechere a jucătorilor.
Ce jucători din perioada interbelică a șahului românesc ați cunoscut mai
bine ?
Am cunoscut jucători din timpul războiului: Petre Seimeanu, Octav Troianescu,
Traian Ichim și campioni din perioada interbelică: Ivan Halic și Toma Popa. De
remarcat faptul că Ichim, Halic și Popa n-au putut ajunge maeștri ai sportului.
Totuși Halic a primit acest titlu... în Ungaria, țară unde a emigrat. I-aș mai
aminti și pe Iacob Silberman, antrenorul echipei naționale de juniori în 1952 și
pe Kapuscinski, care provenea din grupul basarabean, alături de Troianovschi (Troianescu)
și Medvețchi (Urseanu). Din punctul de vedere al cunoștințelor pedagogice (deși
juca mediocru), l-am apreciat pe Borel Menas, care a fost antrenorul echipei
naționale la prima mea Olimpiadă (Moscova, 1956). Nu aceeași părere o am despre
antrenorul echipei Știința la care jucam pe atunci, Gică Alexandrescu, lipsit de
cultură, dar cu forță de joc (din păcate la finalul anilor 80 ajunsese într-o
situație lamentabilă, jucând blitzuri pe 1 leu la sala ITB).
Dar cu care antrenor v-ați înțeles cel mai bine de-a lungul carierei ?
Cu Emanuel Reicher, pentru că avea foarte mult tact.
Primul dvs. turneu important câștigat a fost la Craiova, în 1957. Puteți
evoca atmosfera lui ?
A fost o semifinală a Campionatului Național din 1957, pe care am câștigat-o
detașat. În acea perioadă, semifinalele erau concursuri serioase, sistem turneu,
iar șahul fiind infinit mai popular, numărul jucătorilor care doreau să ajungă
în finală era mult mai mare.
Dar ultimul dvs. turneu în care ați ocupat primul loc, cel de la Satu Mare din
1981, ce amintiri v-a lăsat ?
Turneul internațional de la Satu Mare (unde am terminat la egalitate cu Stanciu
și germanul Bischoff), disputat în plină perioadă a epocii de aur, a fost
realizat prin eforturile unui pasionat amator (Wilhelm Muller, și azi activ în
perimetrul șahului), care era directorul alimentației publice locale și avea
posibilitatea de a asigura masa pentru participanții la concurs, o situație de
neimaginat în zilele noastre când se găsește orice, oriunde (...în schimb cam
lipsesc banii).
O înfrângere la mai slab cotatul Alexandru Gunsberger v-a privat în anul
1961 de primul titlu la național, după ce în 1955 ați avut o ratare similară la
Crețulescu. Același lucru s-a întîmplat și în 1977, din cauza partidei cu Vasile
Georgescu. Ați avut o anumită vulnerabilitate la jucători din partea a doua a
clasamentelor ?
Cred că în partidele cu jucătorii din partea a doua a clasamentului îmi pierdeam
obiectivitatea în aprecierea poziției și începeam să aștept greșeala
adversarului, care însă nu voia să greșească...
Anul 1963 v-a adus primul titlu național. Chiar în runda 1 l-ați întâlnit pe
Victor Ciocâltea principalul contracandidat cu care ați remizat după o
partidă spectaculoasă, în care aveați 2 dame la un moment dat. A fost acesta
impulsul esențial către medalia de aur ?
1963 a reprezentat probabil singurul an când într-adevăr mi-am dorit să ies pe
locul I în Campionatul Național. În rest se putea constata în jocul meu o
anumită comoditate, când mă mulțumeam doar să mă calific în finală și să joc
relativ bine. De altfel am avut o perioadă de circa 14 ani când nu am ieșit mai
jos de locul 4, asigurându-mi locul în echipa olimpică.
Unul dintre succesele majore ale carierei l-ați înregistrat în 1966,
câștigând Turneul de la Beverwijk. Cum ați reușit această victorie ?
În Olanda, probabil datorită ambianței generale, reușeam să joc relaxat și
inspirat. Am câștigat odată la Beverwijk, apoi mi-am adjudecat turneul de
maeștri de la Wijk aan Zee și de două ori la turneele IBM de la Amsterdam.
Jucătorii întâlniți erau remarcabili la acea oră, printre ei meritând a fi
amintiți Portisch, Sax, Kurajica, Hecht ori Adorjan.
Încercând să ne jucăm cu timpul: ce loc credeți că ar ocupa Constructorul
București, formația la care ați evoluat în perioada dvs. de vârf, în cadrul
actualului campionat național pe echipe ?
Nu cred că se poate face comparație nici din punct de vedere sportiv, nici din
punct de vedere șahist, între șahul anilor 60 și cel actual. În orice caz pot
spune că în acea vreme șahul se juca mai mult la tablă și mai puțin se baza pe
pregătirea dinaintea partidei, deoarece nu exista acest instrument fascinant
computerul - care ne-a schimbat viața în totalitate.
Cu care dintre colegii dvs. de altădată mențineți o comunicare cât de cât
constantă ?
Din păcate, mulți dintre partenerii din acea vreme au dispărut biologic, iar cei
care supraviețuiesc nu mai sunt interesați de șah...
Dar care dintre ei considerați că ar fi putut oferi mai mult șahului, în
raport cu talentul pe care l-au avut ?
Regretatul Gheorghe Mititelu (de care m-a legat o îndelungată prietenie,
consolidată de Mondialele studențești de la Uppsala) și Constantin Botez.
Cu ce sentimente vă amintiți de partidele jucate contra lui Bobby Fischer ?
Bobby Fischer a fost un jucător absolut genial, care a reușit de unul singur, să
înfrângă o formidabilă mașină numită școala șahistă sovietică. Era un jucător
cu o formidabilă voință de a învinge, pe care o simțeai parcă materializată în
aer. De altfel, am jucat cu mulți campioni mondiali (Euwe, Kasparov, Spassky,
Petrosian, Smîslov), dar cu nici unul nu m-am simțit atât de încordat pe plan
psihologic. Tensiunea extremă a fost atinsă în partida pe care am jucat-o cu el
în Turneul Păcii de la Rovinj (azi în Croația), deoarece s-a disputat în sala
goală, mai devreme decât celelalte partide, religia sa interzicându-i lui
Fischer ca în acea zi să joace după asfințit. Oricum, la partidă era de un
fair-play total, avea însă o privire albastră care parcă te scotea de la tablă.
Ați fost prezent ca jucător la 12 Olimpiade de șah: care dintre ele v-a adus
cea mai mare satisfacție sportivă ?
Cel mai bun rezultat al echipei olimpice a României a fost la Olimpiada de la
Salonic 1984, când ocupând locul V ne-am calificat la Cupa Mondială de la
Lucerna, unde jucau primele 6 clasate de la Olimpiadă, plus campioanele de
continente. Cum se poate compara un asemenea rezultat cu nivelul rezultatelor
generației actuale ?
Participarea la Olimpiada de la Malta din 1980 a fost marcată de unele peripeții
neplăcute. Le puteți relata ?
Am jucat relativ bine în Malta, unde am făcut remiză cu un tânăr campion mondial
de juniori, Kasparov, acceptând propunerea lui deși aveam poziție superioară,
însă căpitanul nostru, Bebe Botez, se temea să nu pierdem la zero; în cele din
urmă am cedat greu, cu 1,5-2,5 ! Peripețiile se datorează conducătorului
delegației, tovarășul Crăiniceanu (șeful direcției personal din Ministerul
Comerțului Exterior și vicepreședinte FRȘ), care a produs unele încurcături,
inclusiv pierderea valizei în care aveam lucrurile personale, caietele de șah și
mai ales ochelarii. Așa se face că la partida cu Kasparov m-am dus cu niște
ochelari mari roz (împrumutați de la Lili Polihroniade), el s-a uitat lung la
mine și probabil a căzut pradă unui efect hipnotic...
Ați condus echipa olimpică a României în 2002. Care considerați că sunt
realizările și neîmplinirile dvs. în această postură ?
Olimpiada de la Bled 2002 a avut două faze distincte: prima perioadă când echipa
României a jucat strălucit și ajunsese în primele 6 locuri și a doua după
înfrângerea cu 0,5-3,5 cu Ungaria, care a dus la o veritabilă degringoladă
psihică și ne-a aruncat după locul 30 ! Nu-mi voi putea ierta niciodată modul în
care am nominalizat jucătorii la meciul cu Ungaria.
Ați reușit să împletiți profesia dvs. de inginer constructor cu vocația
șahistă ?
Am reușit să profesez timp de 30 de ani efectiv meseria de inginer constructor
proiectant de structuri de rezistență și în același timp să fiu, din 1956 până
în 1984, membru al echipei olimpice. Am toate titlurile posibile (maestru al
sportuluii, maestru emerit al sportului, maestru internațional, mare maestru
internațional, antrenor emerit), ceea ce cred că este destul de bine pentru un
om într-o viață !
Cu toată prezența dvs. constantă în elita șahiștilor români timp de aproape
3 decenii, ați participat la un singur turneu zonal (Marianske Lazne, 1961). De
ce ?
La turneele zonale participau de regulă numai campionii naționali și, după cum
am arătat, nu eram suficient de rău în finalele de Campionat Național ca să
ajung campion. Această comoditate venea probabil și din faptul că, în
subconștient, mă gândeam că, dacă nu iese bine, eu sunt și rămân inginer... În
șah, ca și în viață, lucruri deosebite fac oamenii cu monoidei: Fischer de
pildă, sau Tal. Spassky avea și el talent cu carul, dar și-a trăit viața: a avut
trei neveste, mai trăgea și câte un șprițuleț
Seamănă vreun pic cu Bobby !?
Oricum, după părerea mea, Fischer a trăit până la 33 ani cât în 3 existențe:
practic viața lui s-a terminat după meciul de la Reykjavik. Îndrăznesc să afirm
că Fischer nu s-a prezentat în mod deliberat la meciul cu Karpov, vrând să
rămână neînvins !
Când ați obținut titlul de mare maestru ?
Titlul de mare maestru l-am obținut la Congresul de la Dubai în 1986 (unde am
ajuns incidental fiindcă Dolphi Drimer nu a primit viza de ieșire din țară),
când m-am decis să mă scutur din letargie și să-mi adun rezultatele. Am
constatat că aveam vreo 10 norme de maestru internațional și 4 norme de mare
maestru ! De altfel, fără cartoteca unui mare pasionat, inginerul Ștefaniu, nu
cred că aș fi avut nici astăzi titlul, dat fiind că în rafturile mele există o
dezordine browniană !
Ați condus echipa de juniori a României la Campionatele Europene de la
Halkidiki din Grecia, în 2001. Vorbiți-ne despre această competiție.
A fost singura dată când am condus o delegație, la acea competiție extraordinar
de bine organizată din toate punctele de vedere și care ne-a adus bucuria
medaliei de aur obținute de Iozefina Păuleț.
De fapt, am mai fost șef de delegație o singură zi dar ce zi ! cea în care
Carol Partoș a rămas în Franța (ulterior stabilindu-se în Elveția), imediat după
Olimpiada de la Nisa din 1974. S-a întâmplat ca tocmai la acea ultimă rundă
șeful numit al delegației, doctorul Troianescu, să lipsească din motive
profesionale, așa că îmi predase mie responsabilitățile sale. Ca urmare a
trebuit și eu, la întoarcere, să predau câteva extemporale !
Cum apreciați că va evolua șahul mondial la nivelul copiilor ?
Ca în toate sporturile, și în șah scade uluitor vârsta marii performanțe. Ce se
poate spune de rezultatele și partidele lui Magnus Carlsen sau Serghei Karjakin
? Aștept cu nerăbdare și un copil minune al României. În măsura în care va
reuși să fie creativ, îi prevăd un viitor promițător lui Cristian Chirilă.
Ce alte preocupări aveți dincolo de eșichier ?
Totdeauna am fost pasionat de filme (mai ales de cele de acțiune, spun asta fără
complexe intelectuale...) și de literatură, cu preferință pentru scriitura
viguroasă de tip Hemingway.
Care au fost cei adversarii dvs. pe care i-ați respectat cel mai mult ?
Dar
la care victorii țineți în mod special ?
Cu micile sincope amintite către începutul interviului, mi-am respectat toți
adversarii din țară și străinătate.
Am bătut un campion mondial, dr.Euwe (care era un gentleman, la fel ca Smîslov
sau Petrosian) și un candidat la titlu, Korcinoi (care făcea tot posibilul să te
șicaneze), la Campionatul European pe echipe de la Bath, după ce acesta
câștigase turneul interzonal de la Leningrad.
Ce pondere au avut studiile de șah în pregătirea dvs. șahistă ? Ați cunoscut
mari etudiști ?
Am fost, prin excelență, un practician și m-a atras destul de puțin latura
etudistică a șahului. Îmi plăcea lupta directă, șahul la placă. Oricum,
păstrez o amintire frumoasă regretatului meu coleg Paul Joița, poate chiar mai
bun etudist decât jucător.
În cursul săptămânii sunteți prezent zilnic la sala CSS 2-Juventus, faceți
antrenamente cu juniorii, jucați blitzuri, fapt destul de rar pentru șahiștii
din generația dvs. Nu vă tentează și o revenire competițională în concursurile
de veterani ?
Pentru agrement am jucat mult în parcul 23 August, până am făcut rost de această
sală minunată de la Juventus, la care din păcate nu prea vine lumea. Poate nici
popularizarea nu e suficientă.
Depășind vârsta de 70 de ani, am hotărât că e cazul să renunț la activitatea
competițională. Joc șah exclusiv de plăcere și nu cred că voi reveni în
concursuri...
Interviu
realizat de Dinu-Ioan Nicula, februarie 2008
© Federația Română de Șah
Precizăm că opiniile exprimate aparțin în totalitate celor intervievați
și nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Șah. |
IE 7
Firefox
3
