Album foto MI Mihail Viorel Ghindă

Interviu cu Maestrul Internaţional Mihail Viorel Ghindă, antrenor emerit

Noţiunea de model şahist - uneori vie, alteori pietrificată - a avut o pondere însemnată în primii dvs. paşi spre performanţă ? Joc şah de când mă ştiu. Mi-ar fi greu să precizez când şi cum am început să joc. Cred că dintotdeauna, aşa că nu am putut avea niciun model precis. Mă duceam în Cişmigiu, „la Pătrăţica” şi jucam şah toată ziua, de multe ori uitând de şcoală sau casă. Aici am văzut pentru prima oară în viaţă un şahist adevărat, în carne şi oase: pe marele campion Ion Bălănel. Intrat deja într-un con de umbră (a părăsit şahul de mare performanţă din cauza unei boli nedrepte provocată de persecuţiile suferite, în care un rol important l-a jucat Securitatea stârnită de câţiva delatori geloşi pe talentul său) juca încă un şah fenomenal pentru mine. Jucând cu el, am văzut în premieră mondială varianta care începe cu 9...Nb7 în Spaniola clasică, care a fost ulterior botezată varianta Zaiţev. In timp (nu mai ţin exact minte când) m-am înscris la cercul de şah de la Palatul Pionierilor la maestrul Traian Ichim (campion naţional îin 1947), care avea o răbdare îngereasca cu noi şi in mod special cu mine care eram cel mai neastâmpărat dintre ucenici. Mult mai târziu, atunci când m-am întors din armată în 1970, i-am cunoscut îndeaproape pe şahiştii de mare şi medie performanţă şi ce am văzut nu prea m-a încântat: aranjamente, „bisericuţe” pe clanuri sau cluburi, campionate individuale jucate „pe echipe”. Dinamo Braşov nu era deţinătoarea patentului „jocului în haită” (= datul de puncte unui singur jucător pentru a-l scoate campion), el fusese inventat înainte de a mă apuca eu de şah. Completau peisajul bârfele duşmănoase, dar la loc de cinste tronau turnătoriile la Securitate. Aici a fost coadă mare, turnătoria devenind prin condeiele unora o adevarată artă, dusă cu voluptate pe culmile perfecţiunii. Nu aş vrea să redeschid răni încă nevindecate, dar tipul de turnător rafinat şi de succes ca Bălăceanu-Stolnici a avut multe clone şi în lumea şahului. Şi azi vă mai întâlniţi cu ei/ele şi vă daţi un „bună ziua” ceremonios, neştiind că vorbiţi cu adevăraţi scriitori/oare, specializaţi exclusiv în literatura „de sertar”. Eram în termeni buni şi uneori prieten cu mai toţi puştii din generaţia mea: Sergiu Grunberg, Dorel Ghizdavu,  Iulian Drăghici, Monel Tratatovici, Dan Wolf etc. De generaţia matură m-am ţinut precaut la distanţă, cu excepţia notabilă a maestrului Vasile (Ţuţu) Georgescu Sr., cel care mi-a influenţat profund cariera şi chiar cursul vieţii. În primul rând Ţuţu m-a făcut să înţeleg ce înseamnă bunătatea, eleganţa în comportament şi nobleţea sufletească. Dispariţia lui prematură, după o boală necruţătoare, a lăsat un gol permanent în sufletul meu. Toata viaţa am fost un tip aparte (nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului), căruia nu i-a plăcut să imite pe nimeni şi de aceea nu am avut modele de urmat. În 1966 obţineaţi la Ploieşti titlul naţional de juniori, la egalitate cu Dumitru Ghizdavu. Acest ex-aequo poate fi interpretat şi la modul simbolic, printr-un paralelism ulterior al carierelor  ? În primul rând vreau să precizez că pe vremea junioratului meu exista numai un singur campionat de juniori, unde participau toţi jucătorii de la 0 la 17 ani. Mai luasem şi în 1965 o medalie, cea de bronz, iar în 1966 era ultima mea şansă să ies campion. De aceea am jucat în fiecare partidă până la rege contra rege. Dorel Ghizdavu a fost probabil cel mai talentat jucător al generaţiei noastre, al treilea în ierarhia naţională după Gheorghiu şi Ciocâltea, aşa că un titlul de campion de juniori „suflat” la potou datorită victoriei în partida directă a fost un bun start în cariera de şahist de mare performanţă. Cu aceasta ocazie am intrat pe „lista neagră” a lui Dorel, care m-a urmărit cu înverşunare pe unde jucam, lucru extrem de benefic pentru mine. Am învăţat mult din partidele cu el şi am sfârşit prin a deveni prieteni, în pofida concurenţei. Ne pregăteam împreună, scriindu-ne caietele de deschideri la maşină şi schimbând copiile făcute la indigo... Din 1971 am devenit  colegi în echipa naţională de seniori şi din 1973 colegi de club la Universitatea Bucureşti, unde am fost amândoi cei mai tineri antrenori salariaţi din şahul românesc. Aici am construit împreună cu prietenul nostru comun Iulian Drăghici (care în calitatea sa de conducător al secţiei de şah ne-a adus pe amândoi ca antrenori aproape simultan) cea mai puternică echipă de jucători tineri avută vreodată de un club universitar. Mai mult ca sigur, Universitatea Bucureşti din anii 1973-1983 a fost echipa cu cel mai mare IQ şi cultură din întreaga istorie a şahului românesc. Pe lângă noi doi mai jucau Sergiu Grunberg, Mihai Şubă, Valentin Stoica, Dan Zara, Şerban Teodorescu, Florin Stoenescu, Dorin Bena, Elisabeta Polihroniade, Eugenia Ghindă etc. Începând din 1974 am câştigat frecvent campionatul naţional pe echipe având la pupitru ca manager şi căpitan pe Iulian Drăghici care, datorită diplomaţiei şi priceperii sale, reuşea să mobilizeze şi să armonizeze atâtea personalităţi puternice. Dorel Ghizdavu a debutat mult mai devreme decât mine în echipa olimpică - în 1972 -  iar la Olimpiada de la Nisa 1974 a făcut pe masa a 4-a unul dintre cele mai bune rezultate individuale din istoria participărilor româneşti la Olimpiade 12,5 puncte din 18 partide (!!), adică 69,4% (cu tot cu preliminarii). Păcat că din 1974 drumurile ca şi carierele noastre profesionale s-au despărţit radical, emigrarea sa în SUA şi apoi viaţa de acolo obligându-l pe Dorel să abandoneze o carieră şahistă atât de promiţătoare. Chiar şi acum menţin cu Dorel o legătură strânsă prin Yahoo Messenger şi Skype. Este bine merci la Cleveland,  mai pasionat de şah ca oricând şi ştiind absolut tot ce se întâmplă în România şi în şahul mondial şi românesc. De multe ori mai bine decât mine J. Aţi fost martor la jumătate de veac din istoria şahului. Ar fi interesant de aflat care sunt jucătorii pe care-i consideraţi emblematici, pe decenii: ‘60, ‘70, ‘80, ‘90 şi, fireşte, şahistul actualei perioade. Ce părere aveţi despre cariera lui Korchnoi (l-aţi cunoscut personal ?), care acoperă tot acest interval ? Cam mult o jumătate de secol, să spunem mai degrabă 40 de ani. Cred că şahul modern a fost influenţat în mare măsură de cei 2 giganţi care au schimbat esenţial trendul epocii. Primul este fără îndoială Bobby Fischer, cel care a modernizat complet şahul, modificând percepţia contemporanilor despre strategie şi mai ales despre dinamica partidei. Să nu uităm că tot Bobby este primul care a cerut condiţii foarte bune pentru jucătorii de top şi că tot el a deschis calea spre premiile mari din ziua de azi. Pe aceeaşi treaptă a podiumului, frizând şi el perfecţiunea, se află Gary Kasparov, şahistul nepereche, cel care a părăsit mult prea devreme (la fel ca şi Bobby) arena competiţională. Amândoi au fost mistuiţi de intensitatea cu care s-au dăruit zeiţei Caissa şi nedorind să fie altfel decât unici s-au retras în plină glorie. Personal sunt convins că, cel puţin până la momentul actual, Gary a fost ultimul monstru sacru al şahului mondial. Cei care joacă acum sunt fără îndoială şahişti foarte puternici, dar care nu impresionează în mod deosebit. De altfel se vede cu ochiul liber: campionii mondiali se schimbă unul după altul, ca într-un carusel. Nimeni nu rezistă mai mult de un an şi este normal. Sunt mulţi jucători de valori apropiate şi câştigă cel care este în formă mai bună sau care este mai motivat ori mai bine pregătit teoretic. Din această cauză este greu de spus care este liderul actualei perioade, alegeţi voi. Original este Morozevich, încântător este Shirov, supererudit este Ivanchuk,  tehnică perfectă are Kramnik, încrâncenat este Topalov. Cel care are din toate aceste calităţi este Anand, dar parcă acum îi lipseşte câteodată energia şi apetitul pentru joc; de parcă titlul de campion mondial a venit prea târziu şi Vishy este deja obosit şi uzat de cei 30 de ani petrecuţi în fata tablei. Viktor Korchnoi este unul dintre cei mai controversaţi şahişti din istoria şahului modern. Poţi să-l iubeşti (mai greu căci este tare rău de gură) sau poţi să-l deteşti (o mare parte din colegii de superclasă o şi fac), dar nu poţi să-l ignori. Este un fenomen, unic prin puterea sa uriaşă de recuperare şi prin talent, aflat în prima linie a şahului mondial din ultima jumătate de secol. L-am cunoscut la Bucureşti, unde am debutat ca.... demonstrant la Turneul internaţional al României din 1966, demonstrând mai toate partidele sale. Deşi pe vremea aceea era un mare admirator al lui Bachus, făcând deseori libaţii şi înainte de partidă, Viktor Lvovich a câştigat cu multă uşurinţă turneul cu 12,5 p. din 14 runde, lăsând numai 3 remize cu Gheorghiu, Kavalek şi Czerniak. În timpul turneului am facut remiză cu el într-un simultan dat împotriva loturilor de juniori/tineret a României în care puştii i-au făcut multe clipe grele marelui jucător. Pe urmă l-am revăzut de mai multe ori, dar mai lungă a fost întâlnirea din 1980 la 3200 de metri altitudine la un turneu în Franţa, la Courchevel. Viktor Lvovich pregătea o echipă franceză şi uneori serile jucam din plictiseală bridge, unde raportul de forţe era invers celui de la şah. Olimpiadă dupa olimpiadă ne-am tot întâlnit şi am rămas plăcut impresionat de gentileţea cu care vorbea cu mine. Un mare jucător care va rămâne în istorie, un adevărat truditor al şahului, care impresionează prin uriaşa sa vitalitate atât la tablă, cât şi în viaţa de toate zilele. Desigur că a fost şi este socotit un tip extrem de incomod, dar cum să-l judec pe Korchnoi tocmai eu, care candidez cu succes la titlul de „cel mai incomod şahist” din ultimele 4 decenii ale şahului românesc !?  Aţi obţinut primul titlu naţional în 1976, la Timişoara, determinând Revista Română de Şah să titreze: „Mihai Ghindă – campion al ţării înaintea marilor favoriţi !”. Pentru dvs. a reprezentat chiar o surpriză? Surpriza ar fi fost dacă câştigam campionatul din 1970, la debutul meu la 21 de ani (după doi ani de armată „la sânge”) în finala de seniori. Şi atunci (în 1970) am jucat foarte bine, câştigând partidă dupa partidă (+8 =10 -1) şi fiind în frunte mai toată finala. Dar, jucând încrâncenat rundă de rundă, (eu nu am aparţinut niciodată vreunui clan) am obosit şi ultimele 2 runde (a 18-a şi a 19-a !!) am ratat elementar (în partida cu Adrian Buză aveam mat în câteva mutări, material în plus şi am „înghiţit” o elementară combinaţie de şah etern). Am fost întrecut de Gheorghiu şi Ciocâltea, care se „odihniseră” fiecare în câte 5-6 partide, cam câţi şahişti număra clanul fiecăruia. Ba chiar erau unii care cotizau în ambele părţi pentru a nu supăra pe cei doi care aveau un cuvânt greu în şahul românesc. Revenind la finala din 1976,  m-a distrat cumplit un truc nou din uriaşa panoplie a lui Florin Gheorghiu. Conducând eu cu o jumătate de punct înaintea ultimelor runde vine Florin la mine şi-mi spune cu un glas gingaş de sirenă, destinat marilor „şurubării”:  „Mihai, eu nu pot să-mi permit (sic!) ca să ies în urma altui şahist român. Uite ce îţi propun, mai fă şi tu o remiză, mai câştig şi eu câte una şi ieşim la egalitate şi facem meci de baraj”. Nepricepând de ce aş participa la acest proiect bizar mă uitam la el perplex şi atunci vine explicaţia:  „Ştii că eu sunt foarte ocupat şi nu o să mă prezint la meci. Tu o să câştigi oricum titlul de campion, fie şi prin forfait, eu nu ies în urma ta şi toată lumea este mulţumită. Plus că vei avea tot sprijinul meu pentru echipa naţională şi dacă eşti “băiat bun” facem rost şi de invitaţii peste hotare şi te ajut şi la vize”. Am refuzat politicos, cu toate riscurile de rigoare, afilierea la clanul Gheorghiu şi am câştigat toate partidele rămase, rămânând cu jumătatea mea de punct avans. Am aflat 12 ani mai târziu în 1988 după Olimpiada de la Salonic ce memorie lungă poate avea Fl. Gheorghiu. Atunci am fost suspendat 2 ani din activitatea internaţională (împreună cu Ovidiu Foişor) pentru că după 20 de ani de jucat în echipa reprezentativă am  fost demascat în cel mai pur stil comunist drept „un rău coleg de echipă”, un „misfit”. Vă las să ghiciţi cine declarase acest lucru în faţa comisiei de anchetă? Ce loc consideraţi că aveţi în cadrul generaţiei dvs., care a scris pagini importante din istoria şahului românesc? Am avut şansa să fac parte dintr-un şah puternic, cu mulţi jucători de clasă internaţională. Este greu să delimitezi generaţiile în şah, termenul „generaţie” este prea vag. Sociologic are 10-15 ani. În acestă perioadă de reală glorie a şahului românesc masculin (cea a şahului feminin începuse cu mult înainte) au jucat cu motoarele turate la maximum atât şahişti cu 15-20 de ani mai în vârstă decât mine (V. Ciocâltea şi Th. Ghiţescu), cât şi cu 10-15 ani mai tineri (Const.Ionescu, Ovidiu Foişor, M. Marin şi Dan Bărbulescu). Deci „generaţia mea” s-ar întinde teoretic pe o plajă de 25-30 de ani, plină de şahişti puternici. Ce pot să vă spun? Cred că locul meu, în perioadele de formă maximă, a fost în zona locurilor 3-4, mese pe care am jucat cu mici excepţii în echipa României, începând din 1967 şi terminând cu retragerea voluntară din naţională în 1992. Au fost destui jucători de primă mână în generaţia mea propriu-zisă. În primul rând Mihai Şubă (1947), apoi Valentin Stoica (1950) şi Sergiu Grunberg (1947).  Toţi trei mi-au fost colegi de echipă, atât la Universitatea Bucureşti, cât şi la echipele naţională şi olimpică. Singurul dintre toţi şahistii din generaţia mea cu care am fost cu adevărat prieten din copilărie şi până în prezent (timp de 44 de ani) este Sergiu Grunberg, cu care nu m-am certat niciodată. În ciuda faptului că de multe ori am avut interese divergente, amândoi conducând formaţii puternice, echipe fanion în şahul românesc, întotdeauna ne-am sprijinit reciproc în această junglă a şahului, apărându-ne reciproc spatele. Numai cu Sergiu am chefuit în noaptea de iarnă a lui 1974 în care s-a născut Laura - fiica mea - şi bănuiesc că pe MI Mihai Grunberg, primul său născut, nu-l cheamă întâmplător aşa. Cu Sergiu stăteam în cameră la cantonamente şi când mergeam cu echipa naţională, până când Sergiu a devenit secundantul lui Şubă, care l-a mutat „manu militari” în cartierul său general din camera vecină, ca să aibă un auditoriu inteligent dupa partidă, până la primele ore ale dimineţii. În anul 1977, echipa masculină a României a obţinut un excepţional loc 4 la Campionatul European de la Moscova, cu atât mai remarcabil cu cât s-a jucat într-o formulă „lungă” (8 mese), a priori mai puţin favorabilă nouă. Cum s-a ajuns la această clasare ? A fost un succes major al şahului masculin, primul (cred) dintr-o serie care s-a întins pe o perioadă de peste 15 ani, în care o combinaţie fericită de experienţă (Gheorghiu, Ciocâltea, Ghiţescu, Ungureanu, Vaisman) şi tinereţe (Şubă, Ghindă, Urzică, Stoica şi mai târziu Const. Ionescu, Foişor şi M. Marin) a dat rezultate deosebite. Majoritatea noului val de atunci juca cu ferocitate la câştig (spre deosebire de majoritatea jucătorilor din actuala generaţie) iar cei cu experienţă „ţineau” foarte bine în frâu adversarii de clasă, altoindu-i când li se ivea ocazia. La Moscova, într-o companie foarte selectă, în ultima rundă am jucat cu Iugoslavia cu medaliile pe masă. Clasamentul era mai mult decât ameţitor pentru o echipă cu un singur mare maestru: URSS 35,5 p, ROMANIA 26,5, Ungaria 25,5 şi Iugoslavia 24,5 etc. Era suficientă o înfrângere cu 3-5 pentru o medalie de bronz şi o înfrângere la limită sau un meci egal pentru medalia de argint, în funcţie de rezultatul meciului Ungaria-Cehoslovacia. Eu, deşi campion en-titre, nu am putut juca primele 6 runde din turneu fiind internat la un spital din Moscova cu o puternică hemoragie gastrică, declanşată de un ulcer imediat după ce am ajuns la hotel. „Profitând” de absenţa mea, echipa a jucat senzaţional dar în ultimele 3 runde Vaisman şi Urzică au pierdut repetat şi au trecut pe „ -2”. Probabil şi din cauza mizei uriaşe, dr. Octav Troianescu, eternul căpitan al echipei României a considerat că ar trebui  să joc neapărat în ultimul meci pentru a-l „neutraliza” cu negrul pe MMI Bruno Parma. După o ceartă interminabilă cu personalul, am ieşit din spital fără asentimentul medicilor, pe semnătura proprie, angajându-mă să-mi asum toate riscurile.  Deşi tactica noastră a reuşit parţial, negrul remizând 3 partide din 4 (a pierdut surprinzător tocmai Şubă la Matanovic),  am pierdut din păcate de 2 ori cu piesele albe şi coroborat cu victoria la scor simetric a Ungariei (5,5 – 2,5) am „căzut” pe locul 4, dar la o distanţă considerabilă +8, faţă de locul 5 Bulgaria.  Pe ultimul loc (VIII !) s-a clasat Anglia, cu 5 mari maeştri şi John Nunn la prima masă. De la noi cel mai bine a jucat (pentru a câta oară ?) Mihai Şubă, care a şi câştigat masa a treia cu 4,5 din 7 şi cu victorie la Balashov. O piesă romantică, deloc în rimă cu vremurile actuale pline de turbulenţe, se numea „Heidelbergul de altădată”. Ce amintiri păstraţi din oraşul unde v-aţi impus în turneul din 1979 ? Heidelbergul a fost primul turneu internaţional cu premii consistente câştigat de mine în Occident, la o a doua participare de acest gen. A fost un turneu destul de tare, pe locul II clasându-se unul din cei mai puternici şahişti ai epocii, MMI Roman Dzindzichashvili. La acest turneu principala mea preocupare a fost să „scutur” de solzi şarpele monetar european, dar la fel de mult am dorit să las o bună impresie organizatorilor şi oficialilor  prin combativitate şi sportivitate la debutul meu în RFG în turnee individuale. Cu scorul de 7,5 puncte din 9 runde şi luptând până la regii „goi” am reuşit amândouă dezideratele şi timp de un deceniu am fost invitat an de an în Germania. Din păcate, deşi au mai urmat destule victorii în Germania şi nu numai, era prea târziu pentru mine; aveam deja 30 de ani. Indiferenţa celor din FRŞah (până la venirea d-lui Anghel Vrabie) faţă de jucătorii tineri, lupta nonstop pentru un loc sub soare cu generaţia matură care recurgea la orice arme permise şi adesea nepermise de etică, condiţiile dure de viaţă din comunism, marile dificultăţi în obţinerea paşaportului, lipsa unei locuinţe decente, salariul şi premiile de mizerie m-au frânat enorm în dezvoltarea mea şahistă. Şi nu numai pe mine! Toată generaţia mea a trăit în aceste condiţii! Unii au făcut compromisuri majore cu regimul, alţii, printre care m-am numărat, au preferat viaţa grea pactului cu diavolul. Ca să nu mai menţionez faptul că eu (iarăşi ca mai toată generaţia mea)  am fost autodidact, trebuind să redescopăr de unul singur focul şi roata. Pe lângă criza de antrenori, care se perpetuează şi azi, în acele vremuri nu existau nici măcar cărţi de şah, numai câteva titluri bune pentru jucătorii debutanţi de genul „300 partide alese ale lui Alehin” sau „100 de partide ale lui Botvinnik”. Noroc că lunar vedeam câteva sute de partide din cele 3-4 reviste sovietice, cât a fost posibil şi asta până spre sfârşitul anilor ‘80,  când abonamentele la orice presă străină au fost interzise. Astăzi dacă investeşti câteva sute de euro poţi să te apuci să studiezi singur şi să devii MMI dacă ai timp şi putere de muncă. Ai bani, poţi să-ţi permiţi să angajezi pe cei mai buni antrenori din lume. Acum dacă ai chef, te urci în tren sau avion şi pleci direct la Cappelle sau Heidelberg. Noi făceam luni de zile de anticameră, trebuind să linguşim diverşii lachei ai camarilei roşii, promiţând recompense grase la întoarcere doar-doar primim vreo viză sau ni se dă vreo invitaţie. Ca să plec la Heidelberg, a trebuit ca secretarul general de atunci al FRŞah, dl Vrabie, să gireze personal pentru mine că mă voi întoarce acasă la soţie şi copil, riscându-şi slujba printre altele. Ce timpuri ! Frumoase pentru că eram tineri, oribile din cauza servituţilor. Eheu! Fugaces labuntur anni! Ce a mai rămas din încărcătura psihologică a barajelor pentru titlul naţional din anii 1978 şi 1980, unul câştigat, altul pierdut? Două baraje diferite cu doi jucători total opuşi. În 1978 cu Volodea Vaisman a fost o simplă formalitate, datorită diferenţei mare de întelegere a jocului de  şah dintre adversari. Ba chiar mi-am permis şi o licenţă în ultima partidă, când la scorul de 2-1 pentru mine am refuzat remiza propusă la mutarea 20 de Vaisman, deşi dacă pierdeam aş fi ratat titlul de campion. L-am refuzat pentru că 2,5-1,5 mi se părea prea puţin şi am vrut să-l bat cât mai rău, pentru a tranşa la tablă neînţelegerile din viaţa de zi cu zi. S-a terminat cu 3-1 şi cu regretul că am irosit o poziţie cu  avantaj clar în runda a treia şi scorul nu a fost şi mai sever. Amuzant a fost că secundantul meu la acest baraj a fost tocmai Mihai Şubă, cel cu care am jucat în barajul din 1981. Aici situaţia era exact invers, Mihai Şubă era favoritul şi mie îmi ajungea 2-2 ca să fiu campion. În finală (în care ne-am distanţat mult faţă de locul 3, cu +4 sau + 5),  făcusem o remiză paşnică şi scorul dintre noi doi era până atunci egal (2-2) şi destule remize. Am remizat prima rundă, am câştigat cu un elegant sacrificiu în runda a doua şi îmi mai trebuia o remiză din ultimele 2 partide pentru un nou titlu. Dar... eram în plin proces de divorţ (nefinalizat de altfel) şi noapte de noapte mă certam cu soţia mea, căreia nu-i păsa dacă eu joc bine sau rău. Nopţile nedormite şi tensiunea nervoasă şi-au spus cuvântul şi am pierdut ambele partide în poziţii decente. Şocul a fost atât de mare, încat am pierdut şi următoarele 5 partide din turneul de mari maeştri de la Bochum (jucat la o săptămână distanţă) unele cu piesă curată în plus (Hermann) sau cu doi pioni în plus (Chandler). Şapte partide pierdute la rând, asta da „încărcătură” psihologică! Aţi jucat în echipa naţională a României la 7 Olimpiade consecutive, între anii 1978-1990, cu un scor de 35,5 pct. din 64, iar între 1980-1986 aţi avut procentaje de peste 60%. Este Olimpiada de la Salonic, unde ţara noastră a ocupat un excelent loc 5, cea la care ţineţi cel mai mult? Ca să fiu cinstit, eu nu ţin în mod special la niciun rezultat de al meu. Nu sunt prea mulţumit de calitatea şahului pe care l-am jucat în relativ scurta mea carieră şahistă de 40 de ani (scurtă comparativ cu alţii care au jucat încă 20-30 ani după vârsta la care eu m-am retras: Korchnoi, Smyslov sau Najdorf, etc), nici de multele ratări care au caracterizat jocul meu. Nu cred că există turneu, inclusiv cele câştigate categoric de mine, în care să nu fi ratat 2-3 poziţii cu avantaj clar sau decisiv. Întotdeauna mi-a lipsit ceva, la un colţ, ceva care să-mi permită să spun că eu am fost sau sunt un mare jucător. Desigur, scuze sunt destule şi ţin să vă reamintesc că noi, şahiştii români suntem printre cei mai mari specialişti din lume în găsitul lor. Nu are rost să vă înduioşez enumerând pomelnicul obişnuit al copilului crescut fără tată, răpit de cea mai crudă societate din secolul 20, „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Nici numeroasele „aproape norme” de mare maestru pe care le-am ratat la 0,5 puncte sau din cauza unui adversar fără Elo la momentul respectiv ori din pricina faptului că am dat-o în bară, remizând cu calitate şi 2 pioni în plus în runda decisivă. Toate rezultatele mele sunt ale unui şahist decent, inteligent, autodidact, care înţelegea mai mult decât putea să joace din cauza temperamentului care îi juca feste urâte tocmai când îi era lumea mai dragă. Mie mi-a plăcut toată viaţa cântecul acela: „To Be Number 1” iar faptul că eram numărul 3 sau 4 nu m-a făcut niciodată mulţumit, darămite fericit. Ce contează este faptul că în acea epocă echipa României era puternică, că săream la gâtul tuturor adversarilor, că eram una din primele 5-6 echipe ale lumii având numai 2 mari maeştri de exceptie Şubă şi Gheorghiu. Ceilalţi (şi puteţi vedea cine în fotografia cu echipa de la CM din 1985) eram jucători buni, capabili câteodată de partide de excepţie (rar) dar strict atât. Buni meseriaşi, care iubeam şahul şi trageam cât puteam atunci când jucam în naţională. În 1985, la Cupa Mondială de la Lucerna, echipa naţională masculină a obţinut cea mai bună performanţă din istorie la o competiţie mondială: locul 4. Cum s-a produs acest rezultat remarcabil ? Păi relativ simplu: trăgând din răsputeri la tablă. Tocmai vă spuneam că toţi eram jucători decenţi, dar extrem de motivaţi când jucam în naţională. Într-o primă etapă am ieşit în primele 5 echipe la Olimpiada din 1984 : 1.URSS 41 2.Anglia 37  3.SUA 35  4. Ungaria 34,5  5. ROMANIA 33. Fetele au ieşit şi mai bine pe locul 3 !. 1.URSS 32  2.Bulgaria 27,5  3. ROMANIA 27. Şi la această olimpiadă, după runda a 11-a eram pe ameţitorul loc trei cu medaliile de bronz zăngănind prin buzunare. Prima dată am fost pe acelaşi loc trei după 11 runde la Olimpiada de la  Malta din 1980, în spatele echipelor URSS şi Ungariei. Apoi primelor 6 echipe de la Olimpiadă li s-au adăugat 4 campioane sau vice-campioanele continentale şi uite aşa am ajuns la Lucerna la prima ediţie a unui Campionat Mondial între primele 10 echipe din lume. S-a jucat la 6 mese (+ 2 rezerve) şi aveam numai cei 2 mari maeştri de extraclasă şi 6 MI „meseriaşi”. Am început bine în prima rundă, pierzând cu greu la URSS 3,5-2,5.  Gheorghiu a pierdut o poziţie „chioară” de remiză la Jussupow, remiză care ar fi dus la un 3-3 de prestigiu după câştigul-bombă al lui Stoica la Beliavsky. Au urmat şi alte meciuri bune,  unele câştigate clar la Anglia şi RFG. Dar iar am pierdut sever la Ungaria (1,5- 4,5) eterna noastră pacoste şi în final am împărţit „doar” locurile 4-5, dar pe locul 5 la coeficienţii de departajare (care or fi fost şi ăia, căci mai întodeauna ne-au dezavantajat). Să fii 2 ani consecutivi în primele 5 echipe din lume demonstrează o clasă înaltă. Adunând şi locul 4 de la CE 1977,  locul 5 de la Olimpiada Buenos Aires 1978 ca şi locurile 5-6 la Europenele de la Haifa 1989 obţinem o valoare certă şi pe termen lung. Tare mă îndoiesc că aceste rezultate vor fi repetate vreodată de actuala generaţie, cu reprezentanţi care se mulţumesc cu locul 33  la Europenele Heraklion 2007. Cel mai bun rezultat individual a fost un  „+2” modest obţinut cu 2 victorii „zdrobitoare” în meciurile cu nevinovaţii din Luxemburg şi Monaco. Nemaivorbind de faptul că înfrângerea cu 3-1 în faţa echipei Turciei depăşeşte pentru noi, cei din generaţia care juca în anii ‘80, şi cele mai incredibile scenarii de filme SF. Pentru a fi foarte clar, exclud din orice comentariu făcut la adresa actualei generaţii pe MMI Dieter Nisipeanu şi MMI Andrei Istrăţescu, care aparţin altei generaţii (1975) şi unei alte categorii de şahişti, cei de extraclasă. Când v-aţi descoperit vocaţia de conducător de echipă şi care sunt realizările dvs. majore în această direcţie ? Mi-am descoperit-o de voie, de nevoie, atunci când Dorel Ghizdavu a emigrat în SUA şi Iulian Draghici a plecat de la conducerea echipei noastre Universitatea Bucureşti. Şi înainte trebuise să mai „căpitănesc” dar cu intermitenţe; din 1979 a trebuit să o fac sistematic. Realizări? Cea mai importantă a fost numărul mare de jucători de medie şi mare performanţă care au plecat din clubul nostru după ce absolveau facultatea şi pe care cluburile sindicale îi vânau ca să-i angajeze. O altă realizare a fost numărul mare de titluri de campioni naţionali individuali şi pe echipe câştigate de clubul meu care a avut diverse nume de-a lungul anilor: Universitatea Bucureşti, care a fuzionat cu Politehnica Buc în 1983, care a fuzionat cu Sportul Studenţesc în 1988, care a fuzionat cu Policolorul în 1995. Aici „s-a rupt filmul” în 1999, atunci când câştigasem tot ce mişca prin campionatele de seniori ale României, dar am fost desfiinţaţi printr-o decizie administrativă a noilor proprietari ai Policolor SA, nefiind „rentabili”. Să vă spun numai primele 4-5 mese de la echipa masculină: Nisipeanu, Istrăţescu, Atalik, Nevednichy, Ghindă. Juniorul era Mircea Pârligras. Ce părere aveţi? Am trecut imediat cu arme şi bagaje la AEM–Luxten, care a preluat atât jucătorii cât şi obiceiul de a câştiga tot ce se poate. Aici era şi este preşedinte Sergiu Grunberg, care ne-a  primit cu braţele deschise, bucuros de două ori. Ne avea în echipă şi scăpase şi de cea mai puternică echipă concurentă. Rezultatele le ştiţi, unii chiar pe pielea proprie. Oricum, ar trebui să menţionez că am câştigat cu echipa mea (oricum s-a numit) de peste 15 ori titlul de campioană absolută a României, record de neegalat, decât dacă se va reînfiinţa campionatul mixt pe echipe. Titlurile obţinute la echipe feminine, masculine şi de juniori, ca şi titlurile individuale de campioni obţinute de jucătorii pregătiţi de mine au trecut cu mult de o sută. Nu ştiu câte sunt; nici nu am răbdare şi nu văd rostul să le număr. A surprins retragerea dvs. relativ timpurie din activitatea de jucător. Care au fost, totuşi, resorturile ei? Este simplu: Atunci când toată viaţa ai fost armăsar de rasă, este normal să refuzi statutul de gloabă. Când am văzut că pierd repetat poziţii câştigate la jucători din eşaloanele II şi III, am hotărât că a venit momentul să mă retrag. Atunci când vezi că un MMI de talia lui X sau Y este alergat de juniori pe tabla de şah, îţi piere cheful să te faci de ruşine pentru câteva kopeici. Se pot face şi altfel bani în şah, nu trebuie să te faci de râsul târgului. Există lecţii, articole teoretice, cantonamente şi scrisul cărţilor de specialitate. Aţi dat viabilitate în perimetrul şahului autohton unei sintagme care a făcut carieră: „fabrica de mari maeştri”. Unde începe procesul tehnologic ? Are el un final sau este o operă perpetuă ? Bună întrebare! În glumă aş putea spune că procesul tehnologic începe din momentul transferului de gene de la părinţi către viitorul şahist şi se termină odată cu transferul şahistului la alt club sau alt antrenor. Ca să fiu mândru de realizările mele, titulatura completă ar fi trebuit să fie „Fabrica de mari maeştri făcuţi în mod cinstit (la o vârstă fragedă) cu Elo de peste 2550”. Cred că se vorbeşte prea mult despre „fabrica de mari maeştri”, titlul acesta de MMI este azi accesibil, aproape ca numai cine nu vrea nu devine mare maestru. Normele sunt mult mai de uşor de îndeplinit, condiţiile sunt lejere şi uneori  adversarii sunt dispuşi să colaboreze în schimbul unui mic ajutor social. După părerea mea ar trebui inventat un nou titlu, care să reflecteze diferenţa dintre jucătorii de 2800/2750 şi cei de 2550/2500 care se numesc identic: MMI..  Dar revenind la întrebare, „fabrica” de MMI a funcţionat mulţumitor, ieşind destui MMI din ea. Jucători care erau şi tineri şi peste 2550, spre satisfacţia Federaţiei. Cu atât mai insolentă mi se pare declaraţia lui Vlad Jianu din interviul lunii noiembrie, în care spunea textual că nu există antrenori suficient de calificaţi în România pentru a-l pregăti pe el la şah. Nu ştiu ce gândesc antrenori şi tehnicieni de talia lui Mihail Marin, Sergiu Grunberg, Ovidiu Foişor, Valentin Stoica, Mircea Pavlov etc. despre această declaraţie arogantă, dar sunt sigur că nu este nevoie de Jussupow sau Podgaets pentru a-i preda principiile dezvoltării figurilor în deschidere. Ca să evite să piardă la un junior de 16 ani (Cristi Chirilă) numai în 12 (!!) mutări la Amara 2007, era suficient şi un antrenor de copii care să-l lămurească care sunt priorităţile în deschidere. Aveţi un prototip de elev preferat ? Inteligent, memorie de excepţie, muncitor, talentat, puternic fizic şi psihic, cult, decent şi loial. De-a lungul anilor am avut destui elevi care au avut multe dintre aceste calităţi, dar cel mai aproape de prototipul enunţat a fost de departe Andrei Istrăţescu. Am început să lucrez cu el de la 10 ani, până atunci Andrei făcând 2 ani preliminari cu soţia mea, Eugenia Ghindă. La 16 ani câştiga cu 10 puncte din 10 partide Campionatul de juniori al României, cu o generaţie extrem de dotată. A câştigat imediat şi CE individual de juniori Mamaia 1991, depăşind clar cu 8 puncte din 9 partide restul competitorilor printre care erau Nisipeanu, Topalov şi Almasi. La 17 ani debuta la Manila în echipa olimpică cu un rezultat bun: +2. S-a întrerupt colaborarea cu el o vreme, după ce a plecat de la Sportul studenţesc la RATB, dar am reluat-o atunci când  s-a reîntors la Policolor câţiva ani mai târziu. Cu mine ca secundant, Andrei s-a calificat în finala primului Campionat Mondial KO de seniori din 1997, trecând prin etapele zonalului 1995 şi a meciului de baraj de la Budapesta. Acest CM din 1997 a prilejuit şi ultima noastră colaborare, Andrei angajându-se tot mai mult pe drumul care l-a dus azi la locul modest pe care-l ocupă în ierarhia mondială, absolut neconform cu talentul şi IQ-ul său, ieşite cu mult din comun. A avut suficient potenţial să ajungă chiar în primii 10 şahişti din lume, iar acum a ieşit şi din prima sută de jucători. Păcat! În ce măsură credeţi că omul poate fi mai prieten cu calculatorul decât cu seamănul său ? Calculatorul este un asistent sofisticat şi constituie un „passe temps” de excepţie. Însă atenţie, numai o unealtă ! Dar care poate deveni o „gaură neagră”, în care s-au prăbuşit mulţi adolescenţi şi nu numai. Pe lângă distrugătoarele jocuri tip RPG şi shootere, se suprapune şi tentaţia gambling-ului online şi mai ales a chatului, de fapt a trăncănelii nesfârşite online. Pentru şahişti computerul ar trebui să fie numai un aliat de nădejde, o bibliotecă uriaşă la lungimea braţului şi un eventual partener de analiză. Din păcate, folosit fără discernământ leneveşte creierul şi chiar îl spală. Modulele de analiză distrug forţa de calcul a şahistului, iar chat-ul  abuziv produce generaţii de analfabeţi care nu ştiu să scrie (decât cu prescurtări incredibile) sau îi împiedică să citească şi să folosească mai mult de 500 de cuvinte. „Sal” „k” „vb” „nb” sunt câteva dintre hidoşeniile lingvistice ale chatului. Am avut şi o controversă pe RoChess cu un tânăr mare maestru specialist în jocuri pe computer, chat şi declaraţii teribiliste fără acoperire la adresa antrenorilor români. A trebuit să renunţ după câteva schimburi de mesaje: scria atât de încâlcit şi incoerent încât nici după 2-3 reprize de citit nu înţelegeam dacă mă lauda sau mă înjura. Deci, eu cred că pe fiecare calculator al şahiştilor ar trebui să scrie: „Numai pentru şah” şi „Nu depăşiţi doza prescrisă”. Finalul anului trecut a adus o mare bucurie iubitorilor şahului, prin titlul mondial obţinut de elevul dvs. Cristian Chirilă la Campionatul Mondial de juniori de la Antalya. Ce evoluţie prevedeţi colaborării dvs. cu el ? Greu de spus! Eu nu sunt nici ghicitor în stele şi nici chiromant. Fără îndoială Cristi este extrem de talentat, dar în şah talentul contează în proporţie mai mică decât se crede. Cu mici excepţii, toţi marii jucători de şah sunt deosebit de muncitori. Elo-ul lor este direct proporţional cu numărul de ore petrecute în faţa tablei. Ori, în societatea noastră, care nu s-a desprins complet din sec XIX (da, da, sec. XIX !), domneşte în continuare o mentalitate de provincie, descrisă minunat de Marquez. După Europenele câştigate în 2005, mai toţi ziariştii s-au năpustit asupra lui Dieter cu aceleaşi întrebări stupide referitoare la numărul de clase absolvite. Era uluitor pentru provincia balcanică în care trăim faptul că Dieter renunţase voluntar la şcoală spre a avea timp suficient pentru pasiunea vieţii sale: şahul ! In SUA, Dieter ar fi fost întrebat orice, începând de la câte ore lucrează pe zi şi câţi antrenori are şi terminând cu modul de a-şi cheltui premiul, dar nu l-ar fi întrebat nimeni, decât accidental, dacă a făcut Harvardul sau Yale. Deci nu ştiu cât timp va putea acorda Cristi şahului, mai ales acum când se apropie bacalaureatul şi admiterea la facultate. Nu ştiu precis planurile familiei în legatură cu viitorul lui. Iar rezultatele la şah sunt direct proporţionale cu timpul dedicat pregătirii. Sper că va avea suficient timp să realizăm programul ambiţios propus. Iar Federaţia de-abia aşteaptă să investească în el. Vom vedea...numărăm toamna bobocii. Care este punctul dvs. de vedere relativ la continua scădere a vârstei de intrare în lumea marii performanţe ? De la ce vârstă a unei grupe de copii talentaţi aţi fi dispus să vă ocupaţi de pregătirea ei ? Nu-mi dau seama în ce măsură scăderea vârstei de intrare se va repercuta la ieşirea din tunel. Kasparov s-a retras la puţin peste 40 de ani şi are constituţia fizică a unui tauraş. Să vedem cât vor rezista aceşti tineri unui stress început atât de devreme şi întins pe durata a 20-30-40 de ani. Eu unul sunt sceptic referitor la efectele benefice ale unei asemenea suprasolicitări. Îmi aminteşte pe undeva de gimnastele cu copilăria şi trupul schilodite de părinţi şi antrenori supra-ambiţiosi, gimnaste care la 18-20 ani termină simultan atât adolescenţa, cât şi cariera sportivă. De la ce vârstă să încep să mă ocup de pregătirea lor? Depinde de talentul şi calităţile fiecăruia. Şahul se învaţă individual, nu pe grupe, că doar nu suntem la sporturile de echipă. De câtva timp v-aţi angrenat în lumea şahului prin corespondenţă, prezenţă cu atât mai interesantă, cu cât numărul jucătorilor români de profil, care să aibă titluri internaţionale la şahul practic, este mic. Care este filosofia acestei specii de şah, azi, în era computerelor personale ? Care era raţiunea ei de a fi ieri, în epoca unei solidarităţi sporite între oameni, implicit a întrajutorării între şahişti ? Mda, a fost un simplu experiment, să văd cum este. Răspunsul este deja vizibil în întrebarea pusă. A devenit deja un sport pentru „centauri’ adică pentru complexul om-maşină. Contează mult ce computer ai, câte ai, cât timp ai şi câţi bani ai pentru software. Nu este neglijabil aportul prietenilor sau celorlalţi jucători din clubul din care faci parte. Ca să fii un bun jucator de CC trebuie să fii şi fanatic. Îi mulţumesc lui  Marius Ceteraş pentru că mi-a prilejuit această experienţă extrem de interesantă. Cunosc acum câţiva dintre jucătorii români prin CC, care mi-au trezit un profund respect. Fără glumă, dacă vreunul dintre marii mei maeştri ar analiza aşa de bine şi de departe ca şahiştii CC, aş fi avut elevi de peste 2650 de multă vreme. România are la ora actuală 4 (patru) jucători calificaţi la Turneele Candidaţilor la titlul mondial şi vă pot spune că ei joacă şah de zbârnâie tabla: Karacsony, Şerban, Crăciuneanu, Mathe. Şi se ocupă şi de treburile profesionale alte 8-12 ore pe zi. Plus familie, obligaţii etc. Nu vreau să dau nume ca să nu-i jignesc prin omisiune pe ceilalţi. Oricum: Jos pălăria! La începutul anilor 90 aţi avut, la cotidianul „Ziua”, o intensă activitate jurnalistică. Ce v-a apropiat de ea şi… de ce n-aţi continuat-o ? Este simplu. Mi-a plăcut să scriu şi am putut îmbina plăcutul cu utilul. Astfel, am avut şi noi în România câţiva ani o rubrică permanentă într-un ziar de mare tiraj. Rubrică bine apreciată în general, dar care mi-a adus şi câteva procese de calomnie. Procesele le-am câştigat, dar am căpătat şi mai mulţi inamici, de parcă nu aveam destui care mă duşmăneau pentru predilecţia mea de a  face glume acide pe seama celor fără simţul umorului sau celor care cred că axa polilor Pământului trece prin capul lor. Ei bine acum puteam să o fac şi în presă şi m-am folosit din plin de ocazie. Nu am mai scris la ZIUA din momentul în care, ani mai târziu s-a schimbat orientarea ziarului şi au survenit o serie de reduceri progresive din bugetul şi spaţiul paginilor de sport. În plus, girarea treburilor noii mele echipe Policolor-Sportul Studenţesc Bucureşti mă solicita tot mai mult şi plecam tot mai greu la turnee din cauza articolelor care trebuiau predate zilnic. Plecarea mea a coincis cu venirea unui şef de secţie la Sport, căruia îi păsa de şah cum îmi pasă mie de zăpada de anul trecut din Nepal, aşa că am renunţat să mai fac respiraţie artificială unei rubrici tot mai reduse ca dimensiuni şi frecvenţă. Ce specific aparte are şahul feminin de performanţă şi care sunt frâiele pe care un antrenor ar trebui să le stăpânească pentru reuşita în domeniu ? Am fost căsătorit mulţi ani cu  o jucătoare de şah şi am pregătit în cadrul echipelor mele multe alte şahiste de mare performanţă, am şi fost secundantul lor la destule turnee, deci cred că pot să am o opinie autorizată în domeniu. Este evidentă diferenţa fiziologică dintre bărbaţi şi femei. Această diferenţă se evidenţiază şi la şah: femeile obosesc mai repede, au capacitate mai mică de memorare şi acuză din plin şocurile psihice produse de partidele pierdute. În timp ce o jucătoare bună din elita mondială se circumscrie azi graniţei Elo 2475-2525 (cu câteva excepţii notabile) la bărbaţi graniţa este undeva la Elo 2700-2800. La noi jucătoarele de top se regăsesc în zona 2400 şi cele bune pe la 2350.  La băieţi suntem (cu excepţia lui Dieter Nisipeanu şi Andrei Istrăţescu) situaţi în jurul Elo-ului 2550-2575. Diferenţa de Elo dintre băieţi şi fete este mai mult decât elocventă. Unui antrenor specializat în  şahul feminin i se cer toate cunoştinţele de la şahul masculin, plus o înţelegere adâncă a psihologiei aparte a şahistelor şi a diferenţelor, uneori bine ascunse, dintre şahul feminin şi restul competitorilor la şah (copii, juniori şi bărbaţi). Cred că un bun antrenor de femei trebuie să ştie să depăşească toate aceste impedimente, să poată să alcătuiască un repertoriu de deschideri potrivit la milimetru cu posibilităţile elevei sale, să-i reîmprospăteze periodic cunoştinţele fundamentale din poziţiile tip din jocul de mijloc şi din final şi să-i refrişeze în permanenţă deschiderile. In plus căpitanul echipei de club sau naţionale ar trebui să ştie cum va reacţiona jucătoarea sa în anumite tipuri de poziţie, care stadii ale partidei îi plac şi care nu, ce deschideri agreează şi cele de care fuge, pentru a o putea pune să joace cu adversara compatibilă sau să o scoată din echipă în cazul unei nepotriviri evidente. Din păcate, la ora actuală avem în activitate extrem de puţini antrenori cu adevărat specializaţi în şahul feminin şi chiar şi mai puţini cu adevărat experţi in domeniu. De aici şi rezultate modeste şi conul de umbră în care se situează  şahul feminin, care se bazează numai pe 3-4 jucătoare bune şi câteva jucătoare decente. Uitaţi-vă în lista Elo feminină mondială şi în cea românească şi vă veţi lămuri imediat ce vreau să spun. Cea mai bine clasată jucătoare română în Top 50 (lista mondială)  MMI Cristina Foişor ocupă ultimul loc 50-52 cu un Elo la limită, numai 2412. Unde sunt anii când echipa feminină a României ocupa numai primele 3 locuri la Olimpiade şi câştiga cam tot ce se putea în meciurile interţări? Este logic - au dispărut antrenorii foarte buni au dispărut şi rezultatele foarte bune. Mă întreb ce se va întâmpla atunci când vor dispărea şi antrenorii medii? Dintre jucătoarele cele mai reprezentative pe care le-aţi pregătit, la progresul cărora credeţi că aţi avut un aport esenţial ? Presupun că am contribuit la progresul tuturor, dar o să vă dau un singur exemplu care sigur nu va stârni vreun protest din partea altor antrenori care să fi lucrat cu jucătoarele „vinovate” de a se fi pregătit şi cu mine: Atunci când ne-am cunoscut prin 1972, soţia mea muta cu evidentă dificultate calul, numărând câmpurile cu degeţelul. După câţiva ani de pregătire la sânge, a intrat în prima echipa a Universităţii (o puteţi vedea lângă Lili Polihroniade în fotografia echipei campioane din 1974 în albumul foto) şi în finala ţării. A urmat debutul cu succes în arena internaţională şi câştigarea titlului de campioană naţională în 1982, după un baraj cu Ligia Jicman. Selecţionarea ei în naţionala României (a doua naţiune ca pondere în şahul mondial feminin de atunci) a venit ca o încununare logică a unei demonstraţii de forţă ca antrenor.  Dacă mă gândesc bine, MI Eugenia Ghindă a fost o reuşită mai mare ca antrenor decât faptul că, pe vremea când se pregătea cu mine, Marina Pogorevici a ajuns prima mare maestră română la numai 20 de ani, câştigând un zonal extrem de puternic sau că Viorica Ilie-Ionescu a câştigat medalia de bronz la Europenele de junioare 20 de ani, după Nana Ioseliani şi Pia Cramling. Care sunt preferinţele şi care sunt recomandările dvs. legate de literatura şahistă contemporană ? S-au scris atâtea cărţi, încât este imposibil să le citeşti pe toate. Plus că nu-mi permit să dau cu ochii închişi 20-30-40 de euro pe o carte uitându-mă numai la coperţi şi citind cele câteva rânduri de prezentare. Cărţile bune sunt rare, ştim cu toţii că nu toate scoicile au perle. Numeroase volume sunt cărţi comerciale, de fapt marea lor majoritate pleacă de la ideea de a fi cât mai bine vândute. Multe dintre cărţile de azi seamănă, după părerea mea, cu muzica dodecafonică: sunt înţelese numai de cei Iniţiaţi. Din aceste motive mă uit cu destulă reticenţă la cărţile noi care se vor deosebite cu orice preţ. Ori, eu predau unor fiinţe umane care vor să înveţe să joace şah, nu să se ocupe de disecţia înnebunitoare pe „n” pagini a unui banal final de turnuri, comentat în aşa fel cu Rybka sau Deep Fritz de pare că finalul este jucat de Cel Atotputernic. Trebuie ceva practic, nu atât de doct. De aceea folosesc cărţile scrise şi publicate în anii 70-80-90 de tehnicieni şi pedagogi excelenţi: Pachman, Uhlmann, Kotov, Koblenz, Averbach, Smyslov, Polugaevsky. Cunoştinţele în şah sunt limitate fizic, factorii strategici rămân aceiaşi, dinamica idem, aşa că eu caut cărţile cu cunoştinţe concentrate, cu semnificaţie concretă, cu exemple edificatoare şi comentarii succinte. In mod special, eu nu cumpăr cărţi de teorie a deschiderilor. Sunt pierdere curată de bani şi timp. In momentul apariţiei sunt deja depăşite. In schimb „Enciclopedia iugoslavă” este un „rău necesar”, care sistematizează bine materialul de studiat. Mă orientez în principal după autor şi cum cunosc pe toţi jucătorii buni din lume, cam ştiu ce-i poate pielea autorului. In mod sigur cărţile scrise de John Nunn, Jan Timman sau Kasparov pot fi cumpărate cu ochii închişi. Sunt foarte interesanţi Dvoretzky (anumite cărţi, în altele este redundant) Seirawan, Korchnoi, Dorfman. In rest, cumpăratul cărţilor este o loterie, recenziile favorabile fiind făcute adesea de colegi, prieteni sau alţi MMI clienţi ai caselor de editură. Într-o viaţă dedicată plenar şahului, aveţi un violon d’Ingres ? Mă pasionează tot ce este frumos,  am bătătorit coridoarele tuturor muzeelor în care am putut pune piciorul. Muzica, pictura, sculptura m-au fermecat de mic. Dar pasiunea mea cea mare o constituie cititul. De mic m-am refugiat în cărţi, realitatea mi s-a părut întotdeauna mult prea trivială şi nici nu sunt un mare iubitor de oameni. Sper că nu sunt mizantrop şi nici nu cred că o să devin, dar un anume instinct şi un IQ rezonabil îmi permit să-mi dau seama că lumea noastră nu este frumoasă. Nici lumea şahului nu face excepţie. Cel puţin generaţiile mai vechi, „bătrânii”din care fac parte cu tot mai multă satisfacţie, citeau, citeau pe rupte. Aveai ce să discuţi prin cantonamente sau călătorii. Cărţile erau ieftine: începeau de la preţul a 2 pâini şi cele mai scumpe, albumele de artă ajungeau până la 10-15 pâini. Acum cartea este de 10 mai scumpă şi din păcate lumea citeşte de 30 de ori mai puţin. A mai apărut şi internetul cu chatul lui interminabil, ca să pună bomboana pe coliva culturii. Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi avem de predat o ştafetă, a unui proiect de viaţă sau a unui ideal profesional. Cum stau lucrurile în cazul dvs. ? Toata viaţa am fost un om conştiincios, căruia i-a plăcut să muncească pentru mult-puţinul avut. Nu-mi plac aranjamentele şi am evitat cât am putut să am de-a face cu ele. Nu mi-a plăcut să stau cu mâna întinsă si nici să-i iau altuia mâncarea din farfurie atunci când era întors cu spatele. Mi-am educat jucătorii în acelaşi spirit şi să nu facă compromisuri la tablă sau în afara ei. In bună parte am reuşit, dar  am şi (foşti) elevi, şahişti puternici dealtfel, care nu au rezistat chemării de sirenă a « dark side »-ului. Dat fiind că nu intenţionez să vă părăsesc în viitorul apropiat, o să continui să explic şahul aşa cum îl înţeleg eu, iar ştafeta n-o predau încă, o păstrez în continuare cât mai mult timp cu putinţă. Interviu realizat de Dinu-Ioan Nicula, ianuarie 2008 © Federaţia Română de Şah Precizăm că opiniile exprimate aparţin în totalitate celor intervievaţi şi nu reprezintă la modul implicit punctul de vedere oficial al F. R. Şah.